Exact mâine se împlinesc patru ani foarte grei care au trecut în viața mea de la naufragiul vasului Costa Concordia. Patru ani în care eu sunt acea femeie care a „scufundat” acel vas naufragiat…

Însă nimeni nu și-a pus întrebarea oare cum a reușit să scape cu viață de pe acea croazieră nenorocită ce s-a scufundat.

Nu cerșesc mila nimănui, și nici explicații nu am de gând să dau, însă vreau să vă pun eu câteva intrebări, la rândul meu. Dacă era o italiancă în locul meu, în acea noapte, oare presa Italiei ar fi vuit ca o furtună în largul oceanului?

A fost oare amenințată și intimidată fata aceasta de cei ce au dus ancheta? Știați că eu am părăsit acea corabie printre ultimii?! Că am rămas acolo ca să ajut oamenii să fie evacuați, în timp ce vasul era înghițit tot mai tare pe apa necruțătoare? Atunci nu m-am gândit la viața mea…

Marea întrebare care a predominat în toți acești patru ani a fost: „Și, este adevărat, erai în cabina căpitanului și făceai sex?” Și dacă îți răspund că NU, nu este adevărat, o să mă crezi? 

Desigur că nu. Tu mai bine să „înghiți gălușca” dată de presă precum că eu am fost cea vinovată. Și e clar de ce. Oamenilor le plac filmele și știrile cu senzații tari, chiar și dacă e ficțiune, mai bine aşa, sună mai intrigant pentru o poveste de naufragiu. În acel moment, eu eram înconjurată de 14 martori, ofiţeri, care erau la punctul de control, precum şi căpitanul, care era în centrul punții de comandă a vasului. Dar pe cine interesează  adevărul, el nu sună intrigant, aşa că ma opresc aici.

Eu vreau doar un lucru să mai zic, ceea ce mi-a fost mai dureros în tot acest accident, nu este faptul că am fost intimidată de procuratura italiană timp de 6 ore (fără pauză, fără dreptul de a merge la veceu şi fără să am acces la un pahar cu apă) numai ca sa zic ce vor ei, nu faptul că presa m-a făcut cu „ou şi cu oţet” pentru a-şi face vânzări și a-și crește audiența, nu faptul că Jurnal TV din Republica Moldova a vândut cu peste 50.000 de euro interviul pe care l-am oferit lor, fără ca măcar să-mi ceară permisiunea sau să mă informeze, nu faptul că viaţa mea privată a fost călcată în picioare, nu faptul că prietenul fratelui meu a furat poze din laptopul meu ca să le vândă presei, precum şi multe alte lucruri de acest fel, ci faptul că am fost hulită, descurajată şi „înjunghiată” de propriii mei conaţionali.

P.S. Niciodată nu voi uita cum producătorul unei cunoscute emisiuni din Italia mă implora să nu vorbesc despre X sau Y, pentru că ei sunt susţinuţi financiar de Costa. Şi niciodată nu voi uita cum mi-au propus să plâng în faţa poporului italian, ca să fiu compătimită de ei. Cât de greaţă mi-a fost să aud asta, eu o lacrimă nu am să vărs în faţa poporului vostru şi nici în faţa poporului meu.

Şi ştiţi ce? Toate la timpul lor….