Cu ceva mai mult de trei decenii în urmă, în a doua jumătate a lui august, fosta Uniune Sovietică a fost zguduită de evenimente cruciale pentru fiecare cetățean al imperiului muribund. Dar lecțiile lui nu își pierd actualitatea nici în zilele de azi.

Putch (din germană Putsch - lovitură de stat) este o încercare de a efectua o răzvrătire, lovitură de stat a unui grup mic de conspiratori. Putch-ul a început ca o încercare a conspiratorilor de a perturba semnarea unui nou tratat unional programat pentru 20 august 1991. În noaptea de 19 august, Gorbaciov a fost izolat de ofițerii securității în casa sa din Foros și nu a participat la evenimentele din zilele următoare. Realizatorii credeau că difuzarea de programe distractive în astfel de momente nu este potrivită, iar trezirea interesului pentru subiectele politice era periculoasă. TV-ul transmitea clasica de aur – baletul „Lacul lebedelor”. TASS scrie că „Lacul lebedelor” a fost planificat cu două săptămâni înainte de lovitura de stat și a coincis cu începutul acestuia.

Puciul din 19-21 august 1991 pare a fi uitat, explicația fiind simplă - povara problemelor cotidiene. Șirul evenimentelor din acea perioadă, care s-au soldat cu schimbări majore și au anticipat independența R. Moldova, conține suficiente lucruri necunoscute. Mai multe nelămuriri nu permit conturarea unui tablou veridic al situației de atunci. Pe rând, din viață au plecat Boldin, Pavlov, Kriucikov, Varenikov, Ianaiev – cei care au promis să spună adevărul la timpul potrivit. Adevărul, însă, îl cunosc doar pietrele de pe morminte, deoarece actorii de frunte, rămași în viață, refuză să rupă tăcerea.

„Prosto maior” (un simplu maior)

Eram maior în armata sovietică, atunci când am ajuns cu serviciul la Brest, Belarus. Timpurile nu erau deloc ușoare, „Perestroika” lui Gorbaciov șchiopăta, iar restructurarea în armată se limita la reduceri de efectiv. Zeci de mii de ofițeri și plutonieri erau disponibilizați, mulți în vârstă, lipsiți de loc de trai și de dreptul la pensie. Alții, mai „norocoși”, așteptau să ocupe funcțiile eliberate de ofițerii care atinseseră vârsta de pensionare. Personal aveam un statut straniu. Fiind în afara statelor și în așteptarea unei noi funcții eliberate, la revistele de front mă prezentam „prosto maior” (simplu maior). Acest lucru provoca zâmbetul șefilor care înțelegeau stupiditatea situației.

Nu pot da uitării ziua de 19 august 1991. În acea dimineață, fiind în garnizoana Brest și cazat într-un mizerabil cămin ofițeresc, m-am trezit mai devreme. Împreună cu doi ofițeri urma să efectuăm un control la „Krasnîi Dvor”, o garnizoană subordonată din preajma orașului cu un regiment de tancuri și două batalioane independente. Ascultând radioul, care era conectat permanent, am înțeles că o gașcă de politicieni moscoviți a creat un Comitet de stat pentru starea de urgență (l-au numit ГКЧП) și l-au demis de la conducerea URSS, din motive de sănătate, pe Mihail Gorbaciov. S-a auzit apelul puciștilor cu Valentin Pavlov, Vladimir Kriucikov – șeful KGB-ului, Boris Pugo – ministru de Interne, Dmitri Iazov – ministrul Apărării, Anatol Lukianov – președintele Sovietului Suprem și Valeri Boldin – șeful aparatului lui Gorbaciov, care anunțau că preiau conducerea țării, declară stare de urgență, autoritățile locale fiind subordonate comandanților militari. A fost introdusă cenzura în presă. Știrile m-au lăsat fără emoții, abia de mă trezisem din somn… Și apoi, în anii restructurării, societatea și-a format imunitate având experiență legată de calamități, catastrofe sau vărsări de sânge.

La ora opt dimineața, grupul de lucru a fost rechemat urgent la Statul-major al diviziei de infanterie motorizată. Traversând orașul, am observat pe străzi numeroase patrule înarmate. La unele intersecții, trupele începuseră să facă „ordine”, să intervină în trafic, lucru care provoca indignarea orășenilor și șoferilor. Generalul Pavel Graciov, pe atunci comandant al trupelor sovietice aeropurtate, a susținut puciul. Astfel, apariția militarilor cu berete albastre pe străzile Brestului era explicabilă. În garnizoană era dislocată o brigadă de aeropurtați, subordonată lui Graciov.

Sosind la sediu, am raportat întoarcerea comandantului diviziei, generalului Vladimir Uskhopchik, care anterior a fost șeful garnizoanei din Vilnius, Lituania. El a fost martor și participant în luna februarie la incidentul sângeros la centrul de televiziune soldat cu moartea civililor și mulți din noi știam că pentru lituanieni era important să-l vadă în fața tribunalului. Generalul în afara unității apela la măsuri de precauție, avea întotdeauna arma cu el și de multe ori ieșea cu bodigarzi din batalionul de cercetare.

I-am raportat și despre comportamentul parașutiștilor din oraș. Am asistat la o conversație telefonică a generalului cu colonelul, comandantul brigăzii de aeropurtați (desant). Uskhopchik i-a ordonat foarte dur să-și scoată militarii de pe străzile din Brest. Acela i-a obiectat ceva, chipurile nu sunteți șeful meu, îl am, chipurile, la Moscova pe Pavel Graciov - și a dat-o în bară greu, să spunem așa. Parașutiștii au fost scoși de pe străzi și acesta a fost sfârșitul puciului local de la Brest. În alte orașe ale Uniunii a fost mai greu pe alocuri.

Graciov la Elțin aceasta a devenit ministru al apărării. S-a corupt total, a întrat în diferite afaceri, din partea subalternilor a primit porecla „Pașka-Mersedess” și totalmente s-a împotmolit după afirmația sa că va ocupa Groznîi cu un regiment doar într-o oră, iar apoi a urmat un asalt nereușit al rușilor al capitalei cecene și două războaie ruso-cecene...

Comportamentul armatei

Forțe ale trupelor aeropurtate au fost dislocate în apropierea orașelor Leningrad, Tallin, Tbilisi, Riga. La sute de kilometri, Moscova era invadată de divizia 106 aeropurtată din Tula, care preluase controlul asupra obiectivelor strategice din capitala rusă. Militarii acestei unități, împreună cu comandourile KGB-ului și cu trupele de Interne, erau în așteptarea ordinului de asaltare a Casei Albe, în care se aflau susținătorii pe atunci ai liderului reformatorilor din Federația Rusă, Boris Elțin. Puciștii mizau pe susținerea forțelor KGB (Alfa), de interne (Dzerjinski), Ministerului Apărării (Tamanskaia și Kantemirovskaia). În total, în Moscova fuseseră dislocați 4000 de militari, dar și 362 tancuri și 427 mașini blindate.

S-a vărsat sânge

La Moscova, în noaptea de 20 spre 21 august, într-un tunel, au fost uciși trei tineri: Dmitri Komari, Vladimir Usov și Ilia Kricevski. Asupra blindatelor au fost aruncate pietre, iar o mașină plină cu muniții a fost incendiată. Încercarea câtorva bărbați de a acoperi cu un cort optica unei blindate și de a „orbi” echipajul s-a soldat cu o tragedie, doi protestatari fiind striviți, altul fiind răpus de un glonț care, cică, ricoșase. Câțiva oameni au fost răniți. Cum puteai crede minciunile liderilor puciului care afirmau că armata intrase în Moscova fără muniții și cartușe?

Premise pentru implicarea armatei

În opinia mea, au existat premise reale pentru implicarea armatei în puci. O bună parte din corpul de ofițeri era „coaptă”, militarii de carieră fiind deranjați de disponibilizările în masă din armată, care erau interpretate de înalți demnitari drept reforme. Era grea și povara problemelor sociale: lipsa spațiului locativ, salariile mizere. O bună parte din trupele sovietice dislocate în țările Tratatului de la Varșovia au fost readuse în partea europeană a URSS. Starea morală a militarilor acestor unități, ajunși într-o clipă în corturi, era deplorabilă. Aceste unități, în timp restrâns, puteau fi plasate în diferite „locuri fierbinți”. În plus, armata nu era depolitizată și nu scăpase încă de sub „tutela” partidului comunist.

Crâmpeie din arhive

„Să fie nimicite imediat materialele ce țin de puci!” – a fost indicația parvenită în unități după 23 august, când puciștii au suferit eșec. Cu toate acestea, nu a fost arsă toată corespondența secretă, astfel încât au ieșit la vedere aspecte interesante. Spre exemplu, în prima zi a puciului, Direcția generală militaro-politică a Forțelor Armate ale URSS a adresat o directivă prin care cerea instituirea unui regim special de lucru, cu un serviciu permanent, 24 din 24 de ore, în oficiu. „Zampoliții” fuseseră rechemați din concedii.

De altfel, atitudinea militarilor față de puciști, restrângerea activității partidelor în zona unităților militare și poziției surselor locale de informare, reacția efectivului la acțiunile puciștilor, consolidarea efectivului în baza menținerii URSS, examinarea hotărârilor Comitetului de stat al situațiilor excepționale, interacțiunea cu „forțele sănătoase” ale organelor republicane și locale, PCUS, KGB și organele de drept care susțineau Constituția URSS și defăimarea forțelor distructive în colectivele de muncă, erau o parte din sarcinile puse pe seama organelor militar-politice.

Încercări de a implica armata la Chișinău

Încercări de a implica armata în puci au fost și în RSS Moldovenească. Districtul militar Odesa cu Armata a 14-a, orientată spre Balcani, erau în stare să pună capăt suveranității statelor din regiune, dar nu au avut izbândă în fața mișcării naționale din Chișinău. Dorința moldovenilor de a scăpa de imperiu a fost mai mare, cu toate că puciștii aveau o bază socială și aici, o bună parte din ofițerii aflați în Moldova erau înrăiți pe reformele democratice, iar posibilitatea unei intervenții în forță și impunerea unui regim totalitar era iminentă. În stânga Nistrului și la Comrat s-au făcut auzite voci ce susțineau puciul. Apoi, ce-i drept, separatiștii le-au infirmat. Unele subunități de la Tiraspol și Bender au fost plasate în raioanele de concentrare, erau alertate cele două mari unități sovietice de la Cahul și Bălți.

Unitatea de transmisiuni a comandamentului militar de la Telecentru și regimentul de parașutiști de pe actuala stradă Vasile Lupu erau în capacitate de luptă sporită. Pe 20 august, în acest regiment, condus de fratele generalului Aleksandr Lebed, sosește colonelul Bespalov, locțiitorul diviziei aeropurtate din Bolgrad, aflate la hotar cu RSSM. Generalul Vladlen Kolesov, locțiitorul comandantului trupelor direcției de sud-vest, proaspăt desemnat prin dispoziția faimosului Comitet ca șef al garnizoanei Chișinău, a încercat să organizeze patrularea orașului de către militari și neadmiterea adunărilor publice. A fost introdus „comendantskii ceas”, însă a primit riposta cuvenită de la autoritățile locale moldovenești. Ministerul Afacerilor Interne și cetățenii luaseră sub pază obiectele militare sovietice și intrările în oraș, iar pe 20 august, în PMAN, a avut loc un miting în susținerea democrației. La acest miting s-a vorbit și despre interzicerea activității Partidului Comunist și confiscarea averii acestuia.

În final

Evenimentele din august 1991 au accelerat prăbușirea Uniunii Sovietice. În august 1991, Ucraina și Moldova și-au declarat independența, în septembrie - Uzbekistan, Tadjikistan, Armenia.

În decembrie 1991, liderii Rusiei, Ucrainei și Belarusului s-au întâlnit la Minsk pentru a conveni asupra încetării Tratatului de Unire din 1922 și asupra posibilității de a crea o Comunitate a Statelor Independente (CSI). Pe 25 decembrie, M. Gorbaciov a demisionat, Uniunea Sovietică a încetat să mai existe....

După mulți ani, doar câteva concluzii

1. Puciul a demonstrat că, într-un stat cu aspirații democratice și pluraliste, o simbioză între forțele armate și partide, chiar de guvernământ, este incompatibilă. Chiar în august au fost întreprinse acțiuni de lichidare a influenței Partidului Comunist asupra Armatei.

2. Și-a avut rolul instaurarea unui control parlamentar asupra structurilor de forță și numirea civililor din rândul politicienilor în funcții de răspundere în Armată, pentru a distanța militarii de activitatea politică.

3. Naționalismul în formele sale patriotice și democratice devenise o forță proactivă, iar în Federația Rusă, Moldova, Ucraina, Armenia și Țările Baltice comportamentul forțelor național-democratice care s-au opus complotului, au contribuit la prăbușirea URSS și la eșecul puciului.

4. Transparența politicilor de apărare față de legislativ și opinia publică, consolidarea elementului civil în ministerele Apărării, noile doctrine și concepte în materie de securitate și apărare, modificarea profilului forțelor armate și modului de gestionare în instituțiile militare spre o mai multă democratizare devin imperative.

5. Structurile militare, adică armatele naționale în țările ex-sovietice, inclusiv în Republica Moldova, se deosebesc de cele sovietice, care, pe timpuri, includeau chiar și soțiile militarilor și membrii familiilor acestora.