Ziua Victoriei ca armă geopolitică a Kremlinului: exemple, constatări și evaluări

Andrei Covrig
08/05/2024

În timp ce oamenii înțelepți își folosesc rațiunea pentru pace și creație, proștii se complac în războaie și vise...

Lev Tolstoi.

 

Сine se aseamănă se adună

Să începem de la origini. În capitala Rusiei există comitetul organizatoric „Победа", tradus din rusă – „Victoria”. Acesta este un organ consultativ sub conducerea lui Putin format pentru promovarea unei politici unificate în domeniul educației patriotice a cetățenilor din Federația Rusă. În prezent accentul este pe desfășurarea exemplară a evenimentelor organizate de Ziua Victoriei. Întâmplător sau nu, blocul politic constituit de olgarhul fugar Șor la Moscova poartă același nume.

La Chișinău, ca și la Moscova, există un comitet cu o formulă asemănătoare de coordonare a sărbătoririi zilei de 9 mai. Președintele „Victoriei” este oarecare Alexei Petrovici, un rusofil înverșunat și voluntar în căutarea rămășițelor militarilor căzuți în Războiul Doi mondial, iar ca membri îi vedem pe ex-ministrul apărării Gaiciuc, un anume Șapovalov și alții. Comitetul îndeamnă „forțele politice sănătoase” să sărbătorească Ziua Victoriei și a optzecea aniversare a operațiunii Iași-Chișinău.

Gaiciuc solicită înflăcărat mobilizare totală la manifestări cu tentă anti -guvernamentală, -națională, -europeană și anti-NATO. Ciudat mesaj venit de la fostul ambasador moldovean la cartierul NATO. Ne mai amintim scandalizarea acestuia cu un atașament ciudat pentru separatiștii proruși din Donbass. La AȘM la o întrunire cu preoții, un fel de capelani militari, i-a prezentat pozitiv pe teroriștii separatiști din estul ucrainean. Vedeți Dvs, aceștia demonstrează un moral avansat, opunându-se numeroaselor trupe ucrainene. „Minunată” declarație. Posibil se vedea în estul Ucrainei angajat în educația militaro-patriotică. Găsiți videoclipul de la eveniment și delectați-vă! În general, tema Uniunii Ofițerilor din Republica Moldova, pe care o conduce, e un subiect aparte pentru un text oportun. Acest ONG a devenit în esență o jucător activ în completul socialiștilor lui Dodon.

Despre semnificația cuvântului „victorie”

Pentru unii devine profitabil pe fundalul unei nostalgii după timpurile sovietice să pedaleze această noțiune, nu neapărat doar reieșind din interese politice. Astfel, la 21 aprilie 2024, la Moscova, oligarhul fugar Ilan Șor, la un congres al părtașilor săi, și ei susținători ai ideii ca moldovenii să nimerească în brațele „frățești” ale Kremlinului, a anunțat crearea blocului politic „Победа-Victoria”. Apropo, o îmbrățișare „frățească” cu acesta poate deveni fatală.

Așa-numitul bloc controlat de oligarhul fugar a unit în rândurile sale formațiuni de buzunar, reușind să adune un fel de „gașcă” din cinci partide pro-Putin: unul cu numele său – „Șor”, „Șansa”, „Victoria”, „Renașterea” și „Forța Alternativei și Acordului Moldovei”. Formațiunile sunt conduse de indivizi aventuroși, unii rătăcind din partid în partid, și indivizi fără principii.

Spre exemplu, liderul „Șansei”, Alexei Lungu, îmi este cunoscut ca ziarist în „Flux”-ul lui Iurie Roșca. Fostul PPCD-ist de ceva vreme a devenit o figură proeminentă în rândul „prietenilor lui Putin”, un antiglobalist și apărător feroce al valorilor tradiționale. Roșca nu-și ascunde atitudinea sa de reverență față de Alexander Dugin, filozoful și cântărețul „lumii ruse”. Acest moment, însă, este o altă poveste. Așadar, îmi amintesc de o publicație pe o pagină întreagă a lui Alexei Lungu în „Flux”. Scria despre o masă rotundă desfășurată cu absolvenții moldoveni ai Centrului Marshall. Era vorba despre aspirațiile euro-atlantice și revenirea cetățenilor noștri în valul lumii europene. În general a fost un articol bun, dar în final avem aceia ce avem... Căile Domnului sunt de nepătruns, mai ales dacă există interesе meschine pe această cale.

Numele blocului creat vorbește de la sine și este clar că, pe lângă retorica antieuropeană și antiatlantică, șoroviții se vor concentra și pe narațiuni legate de trecutul sovietic, inclusiv Ziua Victoriei. Unii politicieni și experți au etichetat noua entitate ca un „bloc criminal organizat”.

 

Parada militară, Piața Roșie, Moldova și Chișinău

Pe 9 mai, guvernatoarea găgăuză E. Guţul se vede deja șezând pe o taburetă pe podiumul oaspeţilor de onoare din Piaţa Roşie. Este puțin probabil ca Șor să ajungă pe podium. Clar că nu va fi așezat lângă Putin, este prea toxic pentru suspușii de la Kremlin, și aceștia veninoși. Însă pentru Guțul este real să apară pe o taburetă nu departe de „Cel din buncăr”. Real,  dacă va ieși din Moldova...

În timp ce în toată Rusia pentru al doilea an consecutiv se anulează din motive de securitate  procesiunea „Regimentului Nemuritor”, la Chișinău festivitățile vor avea loc. Formatul, aparent, va suferi minim de modificări: marșul „regimentului”, alaiul de mașini „Mulțumim bunicului pentru Victorie!”, „De victorie nu uităm, dacă e necesar, o obținem din nou!” și e cam tot.

În această primăvară debutul șirului de evenimente „eliberatoare” s-a produs. Operaţiunea Iași-Chişinău a fost comemorată în unele localități din nord. În primăvara lui '44, Armata Roșie controla nordul și o parte din centrul Moldovei moderne. Prima linie nu era departe de Orhei. Îmi amintesc cum bunicul meu Fiodor Covrig îmi povestea de acele vremuri când sub bombardament se pornea din acest oraș spre în satul natal.

Evenimentele aniversare s-au desfășurat în strictă conformitate cu liniile directoare emise de comitetul moscovit. Bineînțeles, nu au lipsit accente toxice. Un cunoscut, participant la una dintre aceste întruniri, îmi povestea că a reținut unele paralele, precum că de exemplu, la fel cum în 1944 Armata Roșie a luptat împotriva nazismului, așa și acum rușii luptă împotriva nazismului, doar că în Ucraina, în așa-numita operațiune militară specială. Goebbels fumează nervos în bucătărie...

Este clar că, printre altele, memoria istorică falsificată și manipulată este un catalizator al agresiunii ruse și vărsării de sânge între popoare, pe care Putin continuă să le numească „frățești”. Alta e că „frați” ucraineni sunt constant atacați de „kinjale” și „iscanderuri”.

Dar cum e la Moscova?

Recent a devenit cunoscut faptul că la ruși tot ce ține de critica la adresa URSS-ului și a sistemului sovietic se elimină din programa școlară. Clar despre ce e vorba...

„Atacurile” Kremlinului asupra Chișinăului oficial depășesc limitele rațiunii. Deși în Republica Moldova nu există obstacole în calea manifestărilor comemorative, reprezentanta oficială de la externele rusești Maria Zaharova acuză autoritățile moldovenești că „au ignorat aniversarea a 80 de ani de la eliberarea Moldovei de sub naziști”. Zilele trecute, ea a spus că „în loc să se închine în fața strămoșilor, să aducă un omagiu celor care au făcut posibil viitorul Moldovei, actualii lideri nu participă la evenimentele comemorative”. Și mai auzim de la cucoana de la externe că, vedeți Dvs, „autoritățile pun în aplicare directiva Occidentului colectiv pentru a crea o istorie alternativă și a justifica criminalii naziști”.

Despre memoria istorica

Nu vreau să jignesc unii compatrioți, dar mulți vor fi de acord că memoria istorică referitor la trecutului sovietic, inclusiv perioada de patru ani a celui de-al Doilea Război Mondial, a fost transformată într-un instrument al agresiunii informaționale a Kremlinului pe tot spațiul post-sovietic. Inclusiv acesta este aplicat și în Republica Moldova.

Flacăra acestei politici subversive este menținută în mod constant, iar politica istorică s-a transformat demult într-o „industrie” absolut independentă, în care Kremlinul revarsă finanțe semnificative, folosește pârghii vechi și noi, în funcție de subiectul zilei adaptează strategiile.

În articolul său „75 de ani de la Marea Victorie: responsabilitate comună față de istorie și viitor”, Vladimir Putin scrie că Kremlinul are ca scop „apărarea fermă a adevărului istoric, bazată pe fapte documentate. Aceasta este scopul unui proiect politico-istoric de amploare de a crea cele mai mari colecții de documente de arhivă, filme și materiale fotografice despre istoria celui de-al Doilea Război Mondial și perioada antebelică.”

 

Despre narațiuni

Bătălia principală se dă pentru conștiința fiecărui individ și cea colectivă. În „epoca Putin” a Rusiei moderne, Kremlinul apelează mai puțin către foștii „zei” sovietici precum Pavlic Morozov și stahanoviști, dar a început activ să folosească vechile narațiuni care aduc câștig la evaluarea războiului din anii 1939-45. Principalele dintre acestea sunt:

  • Rusia sovietică ca fortăreață a păcii, iar „ei”, statele occidentale, au fost parteneri taciți ai naziștilor;
  • multe state mai devreme decât URSS au încheiat pacte de neagresiune cu Germania nazistă (da, dar acestea nu conțineau protocoale adiționale secrete privind împărțirea Europei în zone de influență);
  • rolul major al Rusiei sovietice în victoria asupra nazismului; cele zece lovituri staliniste (a șaptea - operațiunea Iași-Chișinău);
  • Stalinizarea „populară”; justificarea logicii și acțiunilor lui Stalin ca lider remarcabil și strălucit cu o voință și mâna puternică; Putin este un politician de tip stalinist, care este capabil să restabilească „ordinea” în țară și în imediata apropiere al Federației Ruse (FR), înțeles ca un indiciu pentru fostele țări sovietice scăpate de predecesori din vizorul liderilor ruși precedenți (aluzie, fără dubii și la Republica Moldova); 
  • patriotismul de masă al popoarelor URSS și capacitățile de mobilizare ale sistemului socialist;
  • sprijinul social în masă pentru sistemul comunist;
  • contribuția aliaților la victorie este nesemnificativă; rolul Lend-Lease-ului a fost minimizat (livrări incomplete, echipament militar învechit etc.);
  • nu a existat o victorie colectivă asupra fascismului;
  • popoarele lumii și Europa ar trebui să fie recunoscătoare Rusiei sovietice pentru eliberarea de sub jugul fascist.

În final, contează ce s-a întâmplat după război cu regimuri marionete apărute cu baionetele: Berlin 1953; Budapesta 1956; Praga 1968; Coreea 1950-53; Afganistan 1979-89.

 

Despre campania anti-poloneză și nu doar

La împlinirea a 75 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, am asistat la o campanie anti-poloneză din partea Kremlinului. Acest lucru se întâmplă pe fundalul tragediei în care aproape 22 de mii de soldați polonezi au fost executați de securiștii sovietici în 1940. Să ne mai amintim că în 1944 trupele sovietice nu au venit în ajutorul Revoltei de la Varșovia sau de comunizarea postbelică a polonezilor. Potrivit lui Putin, Polonia este o „hienă” care ar trebui să devină ținta unui război hibrid. Țara a avut să se confrunte cu o presiune politico-diplomatică, economică, ideologică și militară de proporții.

Polonia vs Europa (în realitate și UE vs Moldova) și visul lui Putin pentru o perspectivă pe termen mediu: în condițiile unei Europe divizate și a Germaniei cu voință slabă, statele europene sunt la picioarele dictatorului; instituirea controlului asupra Europei Centrale și de Est; acapararea din nou a statelor baltice.

Cineva îmi va obiecta: păi, acele state sunt membre NATO? Şi ce dacă? Organizația Alianței trece prin momente dificile. Europa se concentrează asupra propriilor probleme (agresiunea militară reală a Federației Ruse în Ucraina și consecințele acesteia, corupția, teroriștii, migranții, etc).

 

Despre interpretări

Putin este ostaticul unor perceperi oarecum ciudate și periculoase referitor la rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial și a Războiul Rece. Acestea sunt materializate și utilizate pentru mobilizarea politică a populației, menținerea ratingurilor persoanei întâi și, în final, restabilirea pentru FR a statutului de mare putere.

Putin a fost probabil cel mai proeminent invitat la Forumul Mondial al Holocaustului, care a avut loc pe 23 ianuarie 2020 în Israel. Evenimentul a fost programat să coincidă cu aniversarea a 75 de ani de la eliberarea de către armata sovietică a lagărului nazist al morții Auschwitz pe teritoriul Poloniei moderne (27 ianuarie 1945). Evenimentul a fost desfășurat parțial cu bani și la inițiativa Kremlinului. Putin, după ce a condamnat pe bună dreptate „Holocaustul ca fiind una dintre cele mai negre și mai rușinoase pagini ale istoriei lumii moderne și o crimă de neiertat împotriva poporului evreu” nu a putut să nu profite de ocazia de a împărtăși participanților (aproximativ 60 de delegații, inclusiv cca 40 de șefi de state și de guverne) propria interpretare a viziunii asupra lumii după încheierea Războiului Rece și pierderea de către Moscova a rolului de putere mondială într-o lume bipolară.

S-a afirmat că se va face apel la conducerea puterilor fondatoare ale ONU, Rusia, China, SUA, Franța și Marea Britanie privitor la convocarea unui summit al celor „cinci” din Consiliul de Securitate ONU oriunde în lume, unde ar fi convenabil pentru a purta o „conversație serioasă”. Acest eveniment „ar juca un rol uriaș în căutarea unor răspunsuri colective la provocările și amenințările moderne și, desigur, ar demonstra o loialitate comună față de spiritul de alianță, memoria istorică, acele idealuri și valori înalte pentru care strămoșii noștri, bunicii noștri, tații noștri au luptat umăr la umăr". Ar trebui să înțelegem această inițiativă ca o încercare de a resuscita Ialta 1945 și Malta 1991?

 

Industria istorică a lui Putin și Moldova

Este important să înțelegem că pentru noi, simpli cetățeni, sunt contraindicate mesajele victorioase caracteristice pentru majoritatea rusă expuse în sintagma „victoria este doar a noastră, suntem invincibili și atotputernici!” sau „Ținem minte, dacă e necesar – putem repeta!”, în rusă - «Мы помним, если надо - повторим!». Ce să ne amintim? Ce să repetăm? Vom ajunge din nou la Berlin? Cucerim Bucureștiul? Pentru politicienii noștri și societate în ansamblu, este contraindicat un mesaj imperial, militarist, protector, precum și un discurs conciliant ținut cu coada între picioare.

Cu ce ne tratează propoganda putinistă? Sunt în vogă mesajele staliniste și miturile simplificate pentru minți prostuțe și naive despre jandarmul român, teroarea autorităților din interbelic, mareșalul Antonescu, care a fost un nemernic, dorința „nemuritoare” de a vedea pe teritoriul său Armata Roșie și de a fi „eliberați” de „sclavia” germano-română și de a trăi sub ruși, bucuria și jubilarea imensă a populației locale pentru aderarea la familia „fraternă” a popoarelor sovietice, „rezistența” la ocupația germano-română și mișcarea de gherilă în masă (s-ar putea crede că pe Hitler îl apuca furia când afla că partizanii Basarabiei i se vor opune), ritualuri de comemorare (care se percep în primul rând drept acțiuni de bucurie colectivă și oarecum și durere colectivă -  9 mai, 22 iunie, 23 august).

Deși au fost interzise în unele state post-sovietice, până de curând fostele autorități au interceptat și dezvoltat de bunăvoie „inovații” rusești - de exemplu, acțiunile „Regimentul Nemuritor” și panglica „Sfântul Gheorghe”.

Pentru a consolida emoțional percepția „corectă” a istoriei, au fost folosite canalele de televiziune rusești retransmise. Astăzi acest lucru cu randament maxim se realizează în raionul Comrat acaparat de șor-iști.

Postul TV Pobeda, lansat de propagandiştii de la Kremlin, ajungea în fiecare sat moldovenesc. Pentru acest scop, autoritățile precedente moldovenești și cele ruse au găsit surse financiare, deși se știe că în regiunile rusești cu mult gaz și petrol există așezări la doar câțiva kilometri de puțuri de gaze, unde mâncarea se pregătește și lumea se încălzește cu lemne. Despre drumuri nici nu este nimic de spus, celebra frază a clasicului rămânând actuală. Încă în secolul XIX Gogol scria că „în Rusia sunt două necazuri: drumurile și proștii” și această consistență de invidiat este menținută până astăzi. 

Cine sunt zeloși în acest domeniu?

Pentru percepția „corectă” militaro-patriotică în Moldova activează partidele pro-ruse, în special șoroviții și socialiștii lui Igor Dodon, unele ONG-uri, Congresul Comunităților Ruse, deja menționata Uniune a Ofițerilor din Republica Moldova a ex-ministrului apărării, Liga Tineretului Rus.

Merită menționată cartea „Republica Moldova în Marele Război Pentru Apărarea Patriei” de Boris Șapovalov, Victor Gaiciuc și Oleg Rîbakov, care a fost recent prezentată la Casa Ofițerilor. „Atacul” de atunci al prim-ministrului Ion Chicu asupra istoricilor arată că în domeniile memoriei bătălia nu s-a potolit, iar în timp a devenit și mai aprigă. Această carte ca și alte „opere” ale acestor autori este cu siguranță elementul proiectului hibrid „Lumea rusă în Moldova”.

De unde vin începuturile acestui proces de anvergură? De la comitetul „Победа” pe lingă președintele rus. Ca pe timpuri, când comandanții în mesajele lor conturau parametri stricți de percepție și comportament, identificau lașii și eroii, demonstrând în mod clar nocivitatea unui comportament și corectitudinea altuia, așa și în prezent se procedează în „războiul memoriei istorice” inițiat de politicieni de primă magnitudine.

Putin l-a depășit pe Brejnev

Putin, desigur, datorită fixării sale pe tema memoriei războiului, s-a transformat într-un nou Brejnev. Revista americană The National Interest a publicat articolul „Vladimir Putin: adevărate lecții de la aniversarea a 75-a a celui de-al Doilea Război Mondial”. În text veți găsi multe paragrafe controversate de la citate fictive din Hitler până la denaturarea faptelor istorice.

Apropo, cu mult înainte de apariție, Putin citea multora fragmente din eseu, inclusiv liderilor din țările CSI. El simpatizează Germaniei de la Weimar, proiectând pretinsul nedrept Tratat de la Versailles de acu un secol asupra Rusiei moderne, umilită de sancțiuni. Vedeți, Kremlinul vrea să se întoarcă în clubul marilor jucători mondiali, dar Occidentul colectiv îl împiedică. Judecând după patos, pentru președintele rus articolul este un mesaj important. La summit-ul NATO de la București acesta declara că „Ucraina nu este un stat, este o entitate mozaică” care nu are dreptul de a exista. De parcă Federația Rusă nu este același „mozaic” cârpit. Iar ce urmat după aceasta se știe.

Autorul scrie despre „responsabilitatea politică față de trecut și viitor – necesitatea de a face totul pentru a preveni repetarea tragediilor teribile”. Acesta este scris de un bărbat care cu o față serioasă a mințit întreaga lume că nu are nimic cu ocupația Crimeii. Cum să-i dai crezare comandantului șef rus, care direct a dirijat intrarea trupelor în estul Ucrainei și, în același timp, a păcălit publicul precum că acolo ar fi luptat „minerii și tractoriștii din Donbass, care au obținut arme în luptă cu armata ucraineană”. Și putem oare să avem încredere în persoana care a condus ocupația peninsulei Crimeea, iar anterior a tras de sfori în agresiunea din august 2008 din Georgia. În articol, Putin impune cititorului viziunea sa cu barbă imperială asupra lumii. Nici măcar nu există motiv de discuție, pentru că articolul nu a fost scris pentru acest scop.

Despre patima scrisului a unor demnitari

Exemplul lui Putin, deși cunoaștem antipatia oficialilor pentru scris, a fost urmat de alți politicieni. Președintele legislativului rus Veaceslav Volodin, ministrul științei și educației V. Medinsky și alți demnitari de rang înalt de la Kremlin și chiar Serghei Naryshkin, directorul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse și președintele Societății Istorice Ruse (formată în 2012, când Putin a revenit la postul său), își aduc contribuția.

E ciudat, nu-i așa? Istoricul-șef este cel care dirijează serviciile speciale! În august 2019, articolul acestuia este publicat în Rossiiskaia Gazeta. Teza-cheie a articolului: „Nu a existat o altă cale: decizia URSS de a încheia un pact de neagresiune cu Germania s-a bazat pe date exacte a serviciului de informații” este definit fără echivoc: „Evenimentele ulterioare au confirmat că refuzul propunerilor lui Ribbentrop ar fi putut plasa Uniunea Sovietică în condiții militaro-politice mult mai proaste”.

Războiul memoriei

Până de curând, fiind un subiect de studiu strict profesional pentru istorici, războaiele memoriei au dat busna în mare politică. Astăzi pe agenda Kremlinului se află Ucraina. Mai puțină atenție acordată Pactului Molotov-Ribbentrop ca principal catalizator care a dat undă verde masacrului global. De parcă nu s-ar fi desfășurat la Brest, în toamna anului 1939, o paradă comună a Armatei roșii și celei fasciste, precum și împărțirea Poloniei și apariția după victorie în cadrul URSS-ului a două regiuni proaspăt „eliberate” - Grodno și Brest. Dar aceasta a avut loc.

La fel și recent, la 21 februarie 2022, Kremlinul a recunoscut drept teritorii rusești patru regiuni ucrainene răpite - Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson. Cinism din partea rușilor, deoarece Zaporojie și Herson și la moment sunt sub conducerea Kievului, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Putin să-și dea verdictul. Trei zile mai târziu după binecuvântarea formațiunilor separatiste, ursul pornește etapa a doua a războiului, mai sângeroasă decât prima, pornită în anul paisprezece...

Servicii reciproce oferite de unul celuilalt, Stalin i-a deschis drumul lui Hitler și invers... Era o autostradă cu două sensuri, cu o cooperare politico-militară la scară largă între cei doi dictatori. Cu mult înainte de război, Rusia sovietică a obținut acces la industria militară germană, comandanții Armatei Roșii au studiat liber capacitățile organizaționale moderne ale Statului Major German (amintiți-vă de așa-numitul „dosar roșu” cu dovezi ale contactelor lui Tuhacevski cu Statul Major German; mareşalul a fost ulterior acuzat de spionaj şi împuşcat). Viitorii generali germani au fost instruiți în școlile sovietice de ofițeri. Ofițerii de securitate sovietici și ofițerii Gestapo au colaborat. Stalin i-a predat lui Hitler sute de comuniști germani. Piloții - viitorii ași ai Luftwaffe - au fost antrenați la Lipetsk, iar echipajele de tancuri au fost antrenate la Kazan, printre care s-a numărat și Guderian, un maestru al viitoarelor ofensive-fulger de tancuri. Junker-urile germane au fost testate la Fili. Lângă Saratov, fasciștilor li s-a oferit un teren de testare pentru experimente cu arme chimice. Molotov, al doilea om din URSS, a vorbit despre importanța prieteniei cu Hitler.

 

A existat un schimb de reverențe între Stalin și Hitler, care s-au felicitat reciproc cu ocazia zilelor de naștere și și-au jurat credință. Pe 23 august 1939, dictatorul sovietic a băut șampanie cu Ribbentrop, iar câteva zile mai târziu Polonia a fost împărțită „frățește” și țara a fost ștearsă de pe harta politică a lumii.

În fiecare an, Moscova sărbătorește pompos ziua de 9 mai, în 2020 chiar și în luna iunie. Dar din anumite motive, nu se sărbătorește niciodată 17 septembrie, ziua în care Rusia sovietică, condusă de Stalin, a intrat în al Doilea Război Mondial de partea aliatului său,

Germania nazistă. De parcă nu V. M. Molotov, președintele de atunci al guvernului sovietic și șeful departamentului de politică externă, la 31 octombrie 1939, în cadrul celei de-a cincea sesiuni extraordinare a Sovietului Suprem al URSS, spunea că „cercurile conducătoare ale Poloniei se lăudau destul de mult cu „rezistența” statului și „puterea” armatei acestuia. Totuși, (atenție maximă aici!!!) s-a dovedit că o scurtă lovitură adusă Poloniei mai întâi de armata germană, apoi de Armata Roșie, au fost suficiente pentru ca să nu rămână nimic din această creație urâtă a Tratatului de la Versailles, care a trăit din oprimarea naţionalităţilor non-polone.

Despre „pohodurile de eliberare”

Ar fi logic să vedem ordinele și instrucțiunile militare ale lui Jukov, Vatutin și Rokossovski când erau comandanți ai trupelor Frontului de Sud și care în iunie 1940, deja odată cu începutul războiului, în timpul „marșului de eliberare”, au adus o nouă orânduire Basarabiei și Bucovinei de Nord. A fost elaborat un plan pentru o operațiune militară în cazul în care guvernul român nu ar fi de acord să părăsească voluntar Bucovina și Basarabia și să-și retragă trupele peste Prut.

Directiva din iunie a Direcției Politice a Armatei Roșii spunea că „dorim să-i eliberăm pe frații noștri de sânge ucraineni, ruși și moldoveni de asuprirea României boierești și să-i salvăm de amenințarea cu distrugerea și dispariția. Eliberând Basarabia sovietică de sub jugul capitaliștilor și proprietarilor români, ne protejăm și ne întărim granițele de sud și de sud-vest.” Apropo, un argument asemănător am auzit eu, un tânăr locotenent, în decembrie 1979, cu puțin timp înainte ca să invadăm Afganistanul.

După acest „pohod de eliberare” între 23 decembrie și 31 decembrie 1940 la Moscova a avut loc o reuniune strict secretă a conducerii de vârf a Armatei Roșii. A fost modelată o operațiune operațional-strategică majoră. Fără mare tam-tam generalii incognito au ajuns în capitală în vagoane închise sau cu avioane militare. Jukov a vorbit despre noi metode de atac, raportul-cheie al său se intitula „Natura unei operațiuni ofensive moderne” - despre metodele unui atac surpriză și pregătirea unei operațiuni strategice grandioase de către formațiuni militare mari. Au avut loc jocuri de comandă și personal pentru două districte militare – cele ucrainean și belarus. Georghii Jukov și generalul Dmitri Pavlov, care conducea districtul militar din Belarus și ulterior împușcat în închisoarea Lefortovo, alternau pe hărți trupele „albastre” și „roșii” și împingeau săgețile ofensive albastru-roșii spre vest, mult dincolo de noile frontiere.

Și iarăși, un mic apropo. În anii optzeci al secolului trecut, satisfăcând serviciul în statul major al unei divizii de tancuri T-72 în Slonim, o garnizoană din Belarus, am avut ocazia să particip în aplicații similare pe hârți și, vedeți Dvs, săgețile roz-albastre erau „trase” tocmai spre frontiera franceză, „luptam” cu Primul corp de armată belgian. La distanța de mii kilometri aveam informația despre viitorul inamic belgian, inclusiv cine-i comandatul, iar cei de la informații militare știau și cine-i este amanta. Nu exagerez...

Despre reevaluări

Da, consătenii mei au slujit și au luptat în armata română și pot oare fi considerați trădători, la fel ca și o duzină de consângeni care ș-au pierdut viața în Crimeea sau la Don? Cred că nu... Notele nu pot fi aceleași cu cele date, de exemplu, în Rusia. Cetăţenii care au luptat de partea Germaniei naziste erau consideraţi în mod clar trădători. Peste un milion de cetățeni sovietici au luptat în unitățile auxiliare și de poliție ale armatei germane, cca două sute de mii de ruși - în armata lui Vlasov și au existat și alte „legiuni” – ceceni, caucazieni, tătari din Crimeea, originari din Asia Mijlocie, Kalmâkia etc.

Uniunea Sovietică nu a fost parte la Convenția de la Geneva din 1929 privind tratamentul prizonierilor de război. Știm foarte bine ce a urmat: în lagărele germane, prizonierii de război sovietici au fost lipsiți de lucrurile de primă necesitate și au murit cu miile în obscuritate. Stalin dorea ca soarta prizonierilor de război sovietici să fie cât mai teribilă - soldații și ofițerii Armatei Roșii nu trebuie să se gândească la capitulare, trebuie să lupte până la ultima suflare. Tiranul a fost fără milă chiar și față de fiul său capturat Iacov: „Nu schimb un soldat pentru un feldmareșal...”.

Militarul nu-și alege războiul, dar se pare că acest adevăr nu poate fi agreat de unii, care preferă să rămână în tranșeele războaielor istorice. Compatrioții noștri au luptat în armata română, în etapa finală au eliberat țările europene, mulți au murit în cadrul coaliției anti-hitleriste. În ciuda acestui fapt, mulți colegi combatanți din armata regală apoi s-au confruntat cu lagăre, închisori și disprețul autorităților. Onorarea celor morți și dispăruți nu este doar un gest creștin, ci și unul nobil uman. Este necesar să ne îndepărtăm în sfârșit de stereotipurile care au fost implantate cândva.

Cazurile de vandalism împotriva mormintelor militare sovietice sunt condamnate pe drept. Totuși, cei care vor să fie moraliști nu vor spune o vorbă despre faptul că după războiul din interfluviul Pruto-Nistru au fost distruse toate cimitirele militare românești și germane, care au fost făcute una cu pământul. Încercările de a restabili un semn memorial sau o cruce distrusă provoacă agresiune și furie. Soldații care și-au pierdut viața în război sunt astăzi împărțiți în eroi și ticăloși. Politicienii și alte puteri determină cine sunt eroi și cine sunt ticăloși. Acest lucru este greșit: un soldat nu alege războiul. În Italia, combatanții care au luptat atât în ​​Rezistență, cât și în armata dictatorului Mussolini sunt îngropați uneori împreună în morminte comune. Moartea i-a egalat pe toți... Oameni care mărturisesc diferite credințe și opinii politice vin cu flori la mormintele acestora.

Despre vremurile grele de după război

După război, încrederea administrației sovietice în localnici a fost suspect de vigilentă. Trimișii din organele de partid și de forță, procuratură și judecătorii sosiți de pe malul stâng al Nistrului/și de mai la est s-au stabilit la Chișinău. Pe pământul nostru au ajuns și ofițeri de securitate cu o experiență sângeroasă din vremurile lui Ejov, Beria și Iagoda. Acest proces a avut o mișcare bidirecțională: mult personal „valoros”, dar de fapt, mizerii, au ajuns în Moldova, iar spre Est, din Chișinău trenurile duceau țărani deportați, clerici și intelectuali.

După 1944, oamenii au fost nevoiți să îndure foametea organizată, seceta, deznaționalizarea și colectivizarea forțată, excomunicarea din cultură, obiceiurile vechi și biserică. În acest context este de justificată reacția unor băștinași - în 1949-53, în 15 sate din zona Rezina a existat o organizație antisovietică clandestină - Partidul Democrat Agrar. Istoria structurii de rezistență începe în decembrie 1949, după deportarea în masă din iulie (operațiunea „Sud”). Tribunalul militar din Odesa i-a condamnat pe unsprezece membri ai acesteia la pedeapsa capitală, 74 din membri și susținători au nimerit în lagăre și în închisori, iar cca 300 ca „membri de familii a dușmanilor poporului” au fost deportați spre Cîzîl Orda, Kazahstan.

Nu au fost cruțați nici cinci bărbați trecuți cu Armata Roșie prin război: Simion Zlatan, Emelian Botsolin, Afanasie Golub, Ion Garam și Ion Frunze, care au primit medalia „Pentru victoria asupra Germaniei”. Afanasie Golub a fost rănit în război, Ion Garam - de două ori și a fost decorat cu medalia „Pentru curaj”, iar Frunze, de asemenea rănit, a primit medaliile „Pentru eliberarea Varșoviei” și „Pentru capturarea Berlinului”. Aceștia și-au ispășit pedepsele și au fost lipsiți de decorații. Consăteanul și măhăleanul Ion Turcan a fost și el împușcat. Sovieticii nu au ținut cont de faptul că acest țăran nevinovat în timpul războiului și-a pierdut doi fii care au luptat în Armata Roșie. La Odesa a fost împușcat și un alt măhălean, Simion Baranovschi, paramedic în flotila română de pe Dunăre, care, după război, a lecuit lumea din zonă și a primit nașteri. Sunt în viață cei pe care Simion Baranovshi i-a primit în această lume.

Câteva constatări

În cartea autorilor Șapovalov, Gaiciuc și Rîbakov aceștia afirmă că orice cetățean are dreptul să afle adevărul, să studieze istoria reală a războiului. Corect, dar să recunoaștem că o carte cu jumătate de adevăr este mai dăunătoare decât una complet mincinoasă. Regretabil, că unii așa numiți istorici în captivitatea cursurilor scurte de istorie staliniste se inspiră doar din sursele timpurilor sovietice. 

Accesul la verdictele încă clasificate, documentele tribunalelor militare, rapoartele organelor militaro-politice din armată și agențiilor de contraspionaj „Smerș” către autoritățile superioare ar fi ca explozia unei bombe atomice. Dar toate acestea sunt păstrate în arhivele din FR, iar acolo accesul este total închis, chiar și pentru cercetătorii locali. Acolo veți da de adevărul crud. Și atunci când accesul va fi oferit vom sărbători Ziua Biruinței! Biruinței asupra mediocrității. Dar ideologii de la Kremlin, politicienii și biserica lor nu au nevoie de un așa adevăr. Au plecat dintre noi, însă am cunoscut mai mulți veterani ai acelui război, inclusiv cei nostalgici pentru vremurile Uniunii Sovietice, ale căror amintiri vii și aprecieri reale sunt izbitor de diferite de ceea ce scrie în carte. 

În etapa finală a războiului, 4.148 de militari din Armata Roșie au fost condamnați de tribunale pentru viol, tâlhărie și ucidere a populației civile germane. Mulți, când amploarea crimelor a devenit prohibitivă, au fost împușcați ca avertisment pentru alții, cei mai mulți au fost trimiși în batalioane penale („штафбат”), lagăre și închisori. Aceleași excese, atât de clar manifestate în Germania la sfârșitul războiului, au fost printre militarii sovietici și în alte ţări europene – în Ungaria, Serbia, Slovacia şi, fără îndoială, pe teritoriul Moldovei şi României moderne.

Dacă nu vrem să devenim prizonieri ai trecutului, atunci trebuie să recunoaștem că istoriile care pentru unii sunt povești victorioase de cucerire, apoi  pentru alții sunt povești de subjugare și exploatare.

Cei nostalgici pentru Uniunea Sovietică ne sugerează adesea: la ce naibii să răscolim trecutul? Da, într-adevăr, rușii au un proverb: „Cui își amintește de trecut - un ochi scos!” (Кто старое вспомнит - глаз вон!). Proverbul încurajează să nu pomenim nemulțumirile, certurile, neînțelegerile și alte lucruri similare neplăcute din trecut. Dar uneori această sintagmă este completată cu „iar cine uită - ambii ochi!” și atunci sensul inițial este modificat și apare o formulă exhaustivă și completă. „Кто старое вспомнит тому глаз вон! А кто забудет - оба!". „Cui își amintește de trecut - un ochi scos, iar celui care uită  - amândoi!"

Despre jumătăți de adevăr

Spre finele războiului erau 72 de militari sovietici luptători în prima linie care au fost privați de titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Până acum am găsit printre ei 13 militari care au participat la operațiunea Iași-Chișinău. Majoritatea, desigur, au avut merite și pe câmpul de luptă s-au distins cu adevărat. Steluța de erou și-au pierdut-o în mod diferit. Ulterior ceva a mers prost de tot. Autorii ignoră acest aspect, ceea ce este de înțeles: regimul vechi avea nevoie de eroii potriviți! Logica este clară, eroii „potriviți” sunt solicitați astăzi și vor fi vor fi solicitați și pe viitor. Un erou este un model de urmat.

Imperativul timpului este cererea unei științe istorice versatile și veridice, nu șlefuite, în interesele imperiului dispărut ori în slujba unui individ sau a unui partid. Ideea europeană, dar și bunul simț, este de a spune adevărul despre trecut.

Și poate ultimul lucru: aniversarea sfârșitului războiului, după cuvintele unei persoane pe care o respect, „ar trebui sărbătorită cu modestie și demnitate”.

Demnitatea înseamnă a nu veni la oameni cu jumătate de adevăr, ceea ce este, de fapt, o minciună. Demn și modest este atunci când toți cei care poartă în inimă dorința de a-și aminti războiul, de a-și aminti de veteranii de război plecați, ar face-o. Memoria cere adevăr, oricare ar fi el - nu unilateral - și tăcere. Fără fals, fără zgomot și solemnitate deliberată, ostentativă...

Andrei Covrig
2024-05-08 12:48:00

Comentarii