În ultimul timp, în urma criticelor mele aduse procurorilor și altor reprezentanți ai justiției pentru acte de corupție, primesc replici de genul: „De unde a mai apărut și cinstitul acesta?”

Ce să le răspund? Sunt cinstit în limitele bunului-simț și ai celor șapte ani de acasă. Recunosc, am fost un copil ștrengar, năzbâtios, îmi plăcea să mă bat cu semenii mei, dar am crescut cu respect, dar și frică față de tata, vorbele și povețele căruia le țin minte și le respect până în prezent.

Am mai spus cu alte ocazii că tatăl meu, la vârsta de 19 ani, împreună cu sora sa Ana, de 17 ani, fără părinți (bunicul decedase când tata împlinise doar 10 ani), au fost deportați în Siberia. Cred că tocmai viața în vagoanele pentru vite, apoi în taigaua siberiană, unde a fost dus și abia a supraviețuit, i-a înăsprit caracterul, făcându-l să vorbească foarte cântărit și dur. În familia noastră nu se obișnuia să se vorbească despre anii petrecuți în deportare, dar atmosfera aceea de frică permanentă am simțit-o întotdeauna. De aceea am fost un copil care învăța lecțiile dintr-un cuvânt. Îmi amintesc că după absolvirea școlii, când am început să mă simt matur, tata mi-a găsit un pachet cu țigări în buzunar. M-a făcut să înțeleg, cu o singură palmă, că fumatul nu este bun, așa că n-am mai pus țigara în gură tot restul vieții mele.

În anul 1971, după decesul mamei noastre la numai 38 de ani, tata a rămas cu cinci copii, fratele Dumitru fiind student tocmai la Minsk, pentru acea perioadă era o distanță enormă. Trăiam foarte greu. După demobilizarea din armată m-am angajat în calitate de socotitor la ferma de porcine din sat.Era o fermă mare, cu peste 3500 de capete. În curând, șeful fermei, care avea studii superioare în zootehnie, a fost numit zootehnician-șef, așa că am rămas să conduc ferma singur. Tata, lucrând mulți ani în funcția de șef al unei brigăzi de tractoare, după decesul mamei s-a transferat în calitate de tractorist simplu pe un tractoraș la brigada de construcții, cu scopul de a fi mai mult prin sat, astfel având posibilitatea de a trece în timpul zilei mai des pe acasă, de a avea grijă de surorile mai mici, care erau in clasele a 2-a și a 6-a.

Se știe că pe timpurile celea toți furau de acolo de unde lucrau. Zilnic eu trimiteam căruțele în alt capăt al satului să transporte grăunțe de la depozitul colhozului la fermă, unde ne cereau câte 2 tone zilnic. Multe grăunțe curgeau din căruțele ponosite, se mai și fura pe drum. Analizând situația, l-am rugat pe tata ca în fiecare zi să-mi aducă el grăunțele cu tractorașul. Zis și făcut.Treaba mergea bine, eu m-am scăpat de o grijă. Au trecut câteva luni de zile. După un timp, am observat că tata a devenit foarte agitat, mânca prost, slăbise mult, noaptea se trezea la fiecare lătrat al câinelui, ieșea afară, făcând de câteva ori înconjurul casei. Această stare a durat 2-3 săptămâni, tata s-a închis în sine, era ros de gânduri și probleme de care, însă, nu vorbea. Într-o noapte, pe la ora 3.00, tata mă trezește și îmi spune: „ În urmă cu trei săptămâni, într-o discuție cu căruțașul Petru i-am spus că n-am cu ce hrăni porcul și păsările. Petru mi-a propus să aduc o încărcătură acasă. Am căzut de acord și am furat 2 tone de grăunțe, pe care le-am urcat în podul casei. Actul însoțitor a fost luat de Petru și l-a pus în mapă”. Eu mă bucurasem de ingeniozitatea lui nea Petru și îi spun tatei că totul va fi normal, porcul nu știe carte, cine-l cântărește cât a mâncat, trei kilograme sau mai puțin. Tata mi-a zis: „Porcul carte nu știe, dar eu tresar la fiecare lătrat al câinelui, terorizat de gândul că acuș vor veni să mă ridice. Am trăit până acum fără să fi furat, ne vom descurca și de acum încolo. Pune mâna pe saci și hai în pod, numai încet, să nu-i trezim pe cei mici”.

N-am încercat să-l contrazic, pentru că tata nu obișnuia să vorbească de două ori. Am luat sacii, am încărcat cele 2 tone de grăunțe în tractor și dimineața, ca de obicei, la ora 8.00 mi-a adus grăunțele la fermă, insistând să le primesc la cântar.

Treburile la fermă mergeau bine. Președintele colhozului, de origine ucraineană, i-a spus tatei, că din mine va ieși un bun președinte de gospodărie. Chiar i-a promis tatei  că mă va înscrie la  Institutul agricol din Lvov și mă va ajuta să obțin o profesie în domeniul agriculturii.

Eu însă, în luna august, am depus cerere de eliberare și i-am spus tatei că plec la Chișinău, la universitate, să susțin examenele de intrare la facultatea de drept. El, sărmanul spera că voi rămâne în sat, mă voi căsători și îl voi ajuta să-i crească pe ceilalți trei copii. M-a însoțit până la fântână, încercând să mă înduplece să rămân, dar văzând că nu izbutește mi-a zis: „Du-te și încearcă, dar eu am să mă rog Domnului să nu treci concursul”.

Pe atunci, la Drept, concurența era foarte mare, iar în acel an au fost chiar 12 candidați pe un loc. Ca să treacă concursul, mulți apelau la cunoștințe sau alte variante. Eu eram la a treia încercare după 5 ani de la absolvire a școlii și în sfârșit reușisem. Mi-au dat lacrimile. Tata a observat aceasta și mi-a spus: „Măi, Vănișor, ce profesie ți-ai ales tu, asta-i țară de hoți și de bandiți, cui vrei tu să-i faci dreptate? Vei fi blestemat toată viața de unii sau de alții, niciodată nu-i vei împăca pe toți. Acum vreau să mărturisesc, că în toți cei 35 de ani de activitate în procuratură, de sute de ori mi-am amintit  cuvintele tatei, câtă dreptate a avut el. Totuși mă linișteam cu gândul că cineva trebuie să facă și acest lucru.

De s-ar ridica sărmanul tată din mormânt azi, să vadă HOȚII de acum, ar muri a doua oară. Subliniez că tata îi numea bandiți pe comuniști, iar hoți pe cei care furau de la locul de muncă.

De multe ori ne aminteam de cele întâmplate și chiar făceam glume pe seama tatei. El zâmbea trist spunând: „Să dea Domnul ca voi să nu știți ce înseamnă frica”.