Moldova nu se află doar sub presiunea ingerințelor rusești. Ea trăiește, de asemenea, cu consecințele politice ale faptului că a transformat aceste ingerințe într-o narațiune centrală a recentelor alegeri. Acest lucru e de înțeles: Moldova a fost într-adevăr ținta unor acțiuni coordonate de influență străină, operațiuni cibernetice, rețele criminale și dezinformare. Însă, atunci când un guvern transformă o amenințare reală la adresa securității în lentila dominantă prin care este explicată aproape orice problemă politică, riscă să îngusteze dezbaterea democratică în loc să o consolideze.

Acesta este adevărul incomod aflat în centrul actualului impas al Moldovei. Țara trebuie să fie capabilă să spună, în același timp, că amestecul Rusiei este real, și că statul trebuie evaluat, în continuare, în funcție de guvernare, transparență și reforme. Cele două afirmații nu sunt contradictorii. De fapt, ele reprezintă singura cale de a evita o situație în care un adversar extern și o strategie politică internă se potențează reciproc.

Termenul FIMI (Foreign Information Manipulation and Interference – Manipularea și Ingerința Informațională Străină) surprinde ceva mult mai precis decât noțiunea obișnuită de „știri false”. El se referă la eforturi coordonate, adesea susținute de state, de a manipula spațiul informațional pentru a slăbi încrederea, a distorsiona opțiunile politice și a se amesteca în procesele democratice. În Moldova, această amenințare a fost documentată în repetate rânduri, inclusiv în perioada scrutinului prezidențial din 2024 și a alegerilor parlamentare din 2025. Ingerința rusă nu a fost o problemă marginală. Ea a fost una dintre condițiile definitorii ale competiției politice.

Dar tocmai de aceea contează propria strategie de comunicare a guvernului. Dacă fiecare dificultate economică, frustrare socială sau întârziere instituțională este încadrată în același context de război, publicul încetează, în cele din urmă, să mai perceapă diferențele. Războiul este real, dar nu este o explicație universală. Un guvern care le spune în mod repetat cetățenilor că greutățile sunt „din cauza războiului” riscă să creeze o politică a stării de urgență permanente, în care tragerea la răspundere pentru politica internă este întotdeauna amânată. Pe termen scurt, o astfel de abordare poate fi utilă politic. Pe termen lung, ea poate eroda încrederea.

Această eroziune contează, deoarece ingerința rusă nu are nevoie să inventeze suspiciuni de la zero. Trebuie doar să le amplifice pe cele deja existente. Spațiul informațional al Moldovei este deja polarizat, iar rapoartele oficiale descriu un mediu mediatic modelat de presiuni, alinieri politice, fragilitate economică și dispute recurente privind accesul și libertatea. Atunci când cetățenii aud afirmații oficiale care par incomplete, ei devin mai vulnerabili în fața narațiunilor ostile care pretind că oferă „adevărata poveste”. Aceasta este capcana: statul supradimensionează amenințarea, iar adversarul se hrănește din deficitul de credibilitate rămas în urmă.

Există trei motive pentru care această dinamică este deosebit de dăunătoare.

În primul rând, frica de război poate deveni o scurtătură politică. De la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina în 2022, a fost legitim ca liderii moldoveni să avertizeze că mediul de securitate regional s-a schimbat. Însă, când toate greutățile sunt explicate prin această lentilă, dezbaterea publică se îndepărtează de salarii, prețuri, instituții și servicii publice. Cetățenii sunt puși atunci în situația de a alege între a accepta o narațiune de securitate sau a părea insuficient de patrioți. Acesta este o strategie slabă pentru orice democrație.

În al doilea rând, neîncrederea în instituțiile occidentale este mai ușor de exploatat atunci când relația cu Occidentul este opacă. Parcursul european al Moldovei nu este problema; acesta este o alegere de politică externă. Problema apare atunci când reforma este prezentată mai degrabă ca o validare externă decât ca o legitimitate internă. Procesul de vetting este un bun exemplu: acesta poate servi unui scop real de anticorupție, dar dacă procesul nu este suficient de transparent, criticii îl pot portretiza cu ușurință ca fiind capturat sau selectiv din punct de vedere politic. O reformă care este justificabilă pe fond poate deveni fragilă din punct de vedere politic dacă publicul nu poate vedea cum funcționează.

În al treilea rând, suspiciunea că liderii reformiști servesc interese străine devine mai credibilă atunci când puterea pare izolată de controlul public. Indicatorii Moldovei privind libertatea presei rămân mai buni decât în multe părți ale regiunii, dar aceștia nu sunt o dovadă că totul este bine. RSF (Reporteri fără Frontiere) plasează în continuare Moldova într-o categorie „satisfăcătoare”, remarcând totodată polarizarea și presiunile care slăbesc independența presei. De asemenea, Amnesty International a documentat fragilitatea, restricțiile nejustificate și autocenzura în mediul mediatic al țării. În acest context, pretențiile guvernului de a fi cel mai democratic din istoria țării par mai puțin convingătoare dacă jurnaliștii, vocile opoziției sau chiar criticii de rând simt că nu activează pe picior de egalitate.

De aceea, dezbaterea nu ar trebui redusă la o alegere simplistă între „pro-european” și „pro-rus”. Moldova poate fi ferm angajată pe calea europeană și, totuși, să aibă un guvern care mizează excesiv pe retorica de securitate, explică insuficient reformele și se lasă vulnerabil în fața acuzațiilor de opacitate. Scopul nu este neutralitatea între Moscova și Bruxelles. Scopul este credibilitatea democratică. Iar asta înseamnă crearea de spațiu pentru critică, fără a trata fiecare întrebare divergentă ca pe un test geopolitic.

Dacă Moldova vrea să reziste mai eficient ingerințelor rusești, are nevoie de mai mult decât demascarea campaniilor ostile. Are nevoie de un stil politic care să nu facă publicul dependent de o retorică a stării de urgență pentru a-și înțelege propria țară. Manipularea străină este cea mai puternică atunci când încrederea internă este deja șubredă. Soluția nu este să nu se mai vorbească despre ingerințe. Ci să nu se mai permită ca ingerința să devină singurul limbaj politic care contează.

Aceasta este lecția incomodă pe care Chișinăul ar trebui să o ia în serios. Un guvern poate avea dreptate în privința amenințării externe și, cu toate acestea, să greșească în modul în care guvernează acasă. În Moldova, această tensiune a devenit acum imposibil de ignorat.