În Europa de Est, cooperarea în domeniul apărării este frecvent prezentată sub eticheta „rezilienței”. Totuși, pe măsură ce ne grăbim să ne modernizăm, apare o întrebare critică: construim ca națiune o securitate autentică sau doar importăm dependențe pe care nu le putem audita, guverna sau inversa? Ceea ce pare a fi o modernizare standard prin parteneriat militar poate funcționa, de multe ori, ca un transfer lent și discret de control strategic asupra infrastructurii, informațiilor și procesului decizional al unei națiuni.
Pe 9 și 10 mai, peste 100 de jurnaliști, cadre universitare și reprezentanți ai societății civile s-au reunit la București pentru contra-conferința „De la Palestina la Marea Neagră”, organizată de Palestine Solidarity Cluj alături de Mișcarea BDS și Stop ReArm Europe. Această adunare a fost o provocare directă la adresa târgului Black Sea Defense, Aerospace & Security (BSDA). Participanții au argumentat că economia regională a armamentului este indisolubil legată de opresiunea palestiniană și de o militarizare mai amplă și nechestionată a Europei de Est.
Conferința a încadrat militarizarea nu ca pe o simplă alegere politică, ci ca pe un atac la adresa complăcenței publice. Vorbitorii au avertizat că „Israelizarea” regiunii este un proces politic și tehnologic concret. În Moldova, acest proces se manifestă prin achiziții opace care rareori ajung în lumina dezbaterii publice.
Un exemplu primar este achiziția obuzierelor ATMOS 2000 de la Elbit Systems. În timp ce analiștii descriu acest lucru ca pe o mișcare către o capacitate modernă de artilerie autopropulsată, întrebările de guvernanță rămân fără răspuns: cine a verificat aceste sisteme și ce dependențe pe termen lung creează ele? Atunci când un stat integrează echipamente străine complexe, acesta moștenește software proprietar și cerințe de întreținere “la pachet”.
Această preocupare se extinde și în domeniul digital. Implicarea firmei Toka, prin finanțare de către Banca Mondială, reprezintă un potențial canal pentru software compromis sau acces încorporat în infrastructura guvernamentală. Chiar și fără a presupune o intenție rău-voitoare, principiul rămâne: dacă un stat nu poate inspecta sau revoca instrumentele cibernetice pe care se bazează, acesta și-a externalizat efectiv suveranitatea. Mai mult, integrarea instruirii legate de NATO cu armata israeliană riscă să erodeze suveranitatea noastră constituțională.
Poate cea mai clară dovadă a acestui peisaj asimetric este „asimetria juridică” vizibilă în prezent. Guvernul moldovean a revocat cetățenia a cinci persoane pentru că au servit în armata rusă, totuși a rămas vizibil tăcut în privința cetățenilor moldoveni care servesc în armata israeliană.
Aceasta nu este doar o chestiune de inconsecvență administrativă; este un semn că suveranitatea este tratată ca un instrument politic mai degrabă decât ca un standard juridic. Pe măsură ce Moldova își aprofundează cadrul bilateral cu Israelul, inclusiv un acord din mai 2025 privind cooperarea juridică în materie civilă și comercială, liniile dintre politica de apărare și aplicarea judiciară încep să se estompeze.
Principalul obstacol în abordarea acestor schimbări este opacitatea instituțională. Deși Moldova posedă formal legi privind liberul acces la informații, acestea sunt frecvent ocolite. Cererile privind achizițiile publice sunt adesea respinse pe motive largi de „securitate națională”.
Această lipsă de transparență este un risc de securitate în sine. Este adesea mai ușor să afli despre contractele Moldovei prin intermediul presei străine decât prin instituțiile interne. Această secretomanie împiedică publicul să evalueze chiar sistemele menite să îl protejeze.
Mediul jurnalistic polarizat din Moldova exacerbează problema. O mare parte din acoperirea mainstream servește ca releu pentru narațiunile internaționale dominante mai degrabă, decât ca o analiză critică a acestora. În acest peisaj, platforma de investigație Anticoruptie.md reprezintă o excepție. Reportajele lor despre costurile umane suportate de palestinieni și impactul conflictelor regionale asupra cetățenilor moldoveni ne amintesc că jurnalismul este singurul instrument pe care o societate îl are pentru a observa abuzul înainte ca acesta să devină rutină.
În cele din urmă, există provocarea mobilizării civice. Moldova are o lungă istorie de pasivitate politică, iar capacitatea civică rămâne redusă. Această pasivitate este întărită de un curriculum care ignoră istoria Palestinei, permițând rasismului și islamofobiei să circule necontestate.
Fără contextul necesar pentru a identifica ocupația sau violența în masă, generații întregi cresc cu un „punct orb civic”. Acest lucru face remarcabil de ușor pentru stat și partenerii săi militari să prezinte militarizarea ca pe o necesitate administrativă, mai degrabă decât ca pe o alegere morală și politică.
Securitatea națională nu poate fi măsurată doar prin calibrul unui obuzier sau prin complexitatea unui pachet de software. Ea trebuie măsurată prin capacitatea unui stat de a accepta critici, de a-și inspecta propriile sisteme și de a menține transparența. Un guvern care nu poate tolera controlul public în achizițiile sale publice nu devine mai sigur; devine mai ușor de capturat.
Așa cum a menționat Dr. Shir Hever în lauda sa pentru conferința de la București, statele „periferice” nu sunt doar arene pasive pentru comerțul global cu arme. Ele pot — și trebuie — să devină spații ale responsabilității. Transparența, libertatea presei și alfabetizarea civică nu sunt „extra-uri” democratice opționale; ele sunt scutul de apărare central al unei națiuni cu adevărat suverane.
Comentarii
.jpeg)