Scandalul „Ceban în Parlament” este unul clasic pentru a înțelege cum funcționează mașina propagandistică din Republica Moldova. Dar, mai important decât atât, el ne oferă un exemplu despre cât de degradată a ajuns politica în această țară.

Știți deja istoria. Primarul general al municipiului Chișinău a mers în Parlament și a încercat să țină un discurs în plen. Din acel moment, știrile au început să curgă gârlă. Ceban, „mâna Moscovei”, trimis în Parlament să facă și să dreagă. Coloane întregi de analize au inundat rețelele sociale, televiziunile, ziarele și podcasturile, toate despicând în patru firul acestei nesăbuințe. Unii au adus și teorii politologice sofisticate, cu citate exacte din analiști renumiți despre modul în care „pisica moartă” poate fi purtată de pe o masă pe alta.

Și acum să vedem cât de simplu și, în același timp, cât de miștocar s-a întâmplat totul.

Deputatul Renato Usatîi a făcut niște declarații pentru presă, apoi le-a reluat pe un canal de Telegram, criticând modul de guvernare al primarului capitalei. Totul s-a produs în contextul demisiei fostei viceprimărițe.

Ceban, ca un om aparent nu prea ocupat, a decis că este bine să meargă personal în Parlament pentru a avea o „discuție” cu respectivul deputat. Fapt confirmat chiar de Renato Usatîi în cadrul emisiunii „Ora Expertizei” de la Jurnal TV, din 1 iunie. Ajuns în Parlament, Ceban l-a invitat pe Usatîi „un pic afară”. Deputatul Belinschi poate confirma și el episodul.

Între timp, deputatul PAS Vasile Grădinaru nu putea rata ocazia unui live pe rețelele sociale și s-a năpustit asupra lui Ceban, care era pe punctul să-și rezolve problema cu Usatîi.

Ion (Ivan) Ceban, speculativ din fire, a prins momentul și a plusat. S-a îndreptat spre tribuna Parlamentului mimând dorința de a ține un discurs. Vasile Costiuc, cameraman la origine, nu putea rata nici el momentul, iar toată țara a devenit martora unui spectacol grotesc desfășurat în sala Parlamentului.

O nebunie în care au fost implicați oameni care ar fi trebuit să se preocupe, înainte de toate, de problemele țării și abia apoi de circ. Dar, știți cum e: ei sunt suma alegerilor noastre.

Ce ar trebui să desprindem de aici?

1. Primarul Chișinăului nu avea ce să caute în Parlament. Legislativul nu este Consiliul Municipal Chișinău. În Parlament nu intră cine vrea, când vrea și nu cere microfonul atunci când îi trăsnește.

2. Rezolvarea problemelor prin formula „hai să mergem după colț” este specifică unei găști de șmenari, nu unor persoane alese în funcții publice.

3. Conflictul s-ar fi rezumat, cel mai probabil, la nebunia lui Ceban de a avea o discuție cu Usatîi. Grădinaru a vrut însă mai mult. Dorința PAS de a-l lovi pe Ceban pe unde apucă, a împins lucrurile dincolo de limita unui incident banal și a generat un scandal care a căpătat rapid proporții și valențe dintre cele mai neașteptate.

4. Propaganda a umflat conflictul până la refuz și i-a oferit imediat o conotație geopolitică. Și aici sunt de acord cu „distinsul analist”: pisica a fost purtată pe toate mesele.

Nu putea lipsi din întreaga poveste nici eterna „mână a Moscovei”. „Ceban, omul rușilor, a mers în Parlament să...” Da, este război. Da, Rusia este agresor. Da, Republica Moldova se confruntă cu riscuri reale. Da, toate aceste argumente sunt pertinente. Dar nu este suficient pericolul real? De ce trebuie să inventăm altele? Oare nu ne-au fost suficiente sperietorile din campaniile precedente? Oare nu tocmai aceste sperietori au contribuit deja la apariția și consolidarea acestei componente în Parlament?

Acest episod nu este doar despre Ceban, Usatîi sau Grădinaru. El despre calitatea guvernării în Republica Moldova și despre starea clasei noastre politice. O clasă politică care, în loc să producă soluții, instituții funcționale și dezbateri serioase, transformă Parlamentul într-o scenă pentru confruntări sterile.

Pericolul cel mai mare este că propaganda poate transforma un conflict banal, aproape de mahala, într-o pseudo-criză geopolitică. Fără să caute adevărul, mașina propagandistică produce dușmani, etichete și isterii colective. Iar atunci când orice incident este prezentat drept expresia „mâinii Moscovei”, chiar și amenințările reale riscă să fie banalizate și să nu mai fie luate în serios. Iar „poveste Lupului” nu a anulat-o nimeni.

La fel de gravă este transformarea tot mai evidentă a deputaților în creatori de conținut pentru rețelele sociale. Mulți dintre ei sunt doar influenceri aflați într-o competiție permanentă pentru live-uri, vizualizări, distribuiri și urmăritori. Parlamentul nu mai este tratat ca loc al dezbaterii și al elaborării politicilor publice, ci ca decor pentru producerea de conținut viral.

O asemenea politică produce zgomot, nu guvernare. Produce scandal, nu soluții. Produce audiență, nu responsabilitate. Iar o țară condusă prin propagandă, circ și nevoia permanentă de validare pe rețelele sociale riscă să piardă exact ceea ce ar trebui să apere: seriozitatea instituțiilor, cultura dialogului public și încrederea cetățenilor în stat.

P.S. Acest subiect e și o lecție pentru jurnaliști despre capcane, falsuri, manipulări sau interpretări eronate. Regula de bază însă rămâne – VERIFICAREA FAPTELOR.

Uneori, în spatele unui scandal prezentat drept amenințare la adresa securității statului se ascunde o simplă miștocăreală între niște persoane care nu și-au înțeles pe deplin mandatul.