„Așteptându-l pe Godot” sau o paralelă invizibilă

Vasile Nastase
04/07/2024
http://courttheatre.org/

Motto: „Suntem născuți într-o lume ciudată și părăsim o lume și mai ciudată.”

Intrase în scenă anul de grație 1985! În sfârșit, începuse perestroika!

Prin redacții, se discuta pînă la ridicarea vocii, polemicile erau departe peste conținutul ziarelor și revistelor. Apoi bulgărele de zăpadă a prins contur și se rostogolea amețitor peste necuprinsul imperiu.

La Teatrul Luceafărul din Chișinău se montează „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett. Spectacolul, bazat pe celebrele teme existențiale ale așteptării, absurdului și lipsei de sens, a rezonat puternic într-un context ideologic rigid și restrictiv. Într-o societate dominată de ideologia comunistă, în care speranțele pentru viitor erau deseori subminate de realitățile dure ale vieții cotidiene, tema așteptării și a incertitudinii în „Așteptându-l pe Godot” a captivat și a provocat publicul să reflecteze asupra condiției umane și a rostului existenței.

Regia lui Mihai Fusu și Petru Vutcărău a adus o interpretare nouă și captivantă a piesei, adaptată la realitățile locale și la sensibilitățile timpului. Acești regizori tineri erau cunoscuți pentru abordarea lor inovatoare și pentru capacitatea de a naviga subtil printre granițele cenzurii, oferind publicului interpretări profunde și provocatoare ale textului lui Beckett.

Deși „Așteptându-l pe Godot” este o piesă apolitică în sensul tradițional, subtilitățile sale filozofice și critica indirectă a societății opresive erau percepute ca o formă de rezistență culturală. Prin explorarea absurdului și a disperării personajelor, spectacolul putea fi văzut ca o formă de protest artistic împotriva rigidității ideologice și a constrângerilor politice. Critica subtilă a regimului comunist devenea cu atât mai accentuată, cu cât bulgărele de zăpadă devenea tot mai consistent din zi în zi, din an în an.

Spectacolul prindea la oameni și la un moment dat a ajuns a fi nu doar o reprezentație teatrală de impact, ci și o manifestare culturală încărcată de semnificații sociale și politice, oferind publicului oportunitatea de a reflecta profund asupra condiției umane și asupra lumii în care trăiau.

Comunismul în Moldova de atunci era atât de înrădăcinat, încât îl depășea pe cel de la Moscova. Rezistența la schimbări fundamentale, la Glastnost era atât de crâncenă, încât uneori trebuia să faci trimitere la Ogoniok, Moskovskiye Novosti, Literaturnaia Gazeta sau alte publicații revoluționare de acolo ca să-ți justifici tezele expuse în articole sau la primele întruniri informale de la bustul lui Eminescu sau monumentul lui Ștefan cel Mare.

Teatrul Luceafărul devenise un astfel de loc. Cozi imense la casa de bilete, sala arhiplină, jocul excepțional al actorilor. La unul din spectacole, în 1989 cred, a apărut pe turnul deznădejdii, acel copac insular de pe scenă, primul tricolor care a zguduit cetatea deșteptată și a enervat partidul până la paranoia.

Estragon (Petru Vutcărău) şi Vladimir (Mihai Fusu) intră în grațiile spectatorului nu doar prin felul lor de a fi, ci și pentru că ne induc în coma așteptării lui Godot, comă care poate dura la nesfârșit, chiar până în 2030.

Stăpânul şi sclavul, adică Pozzo şi Lucky, au fost interpretați magistral de Valentin Todercan și, respectiv, Andrei Sochircă, iar Băiatul, jucat cu măiestrie de Angela Sochircă, vine cu unul şi acelaşi mesaj „Godot nu va veni în astă seară, ci mâine”, poate după alegeri, precizăm noi.

O nouă improvizație a actrițelor Zinaida Zmeu, Nelly Cozaru, Svetlana Tulgara, reprezentante, în scenariu, ale unei societăţi de binefacere, rezidă în faptul că le propun spectatorilor cafea, ţigări, gume de mestecat, ciocolate, ceea ce produce o adevărată euforie în „sala de așteptare” a celui mai mare absent din toate timpurile.

De fapt, „Așteptându-l pe Godot” este o piesă în care nu trebuia să se întâmple nimic. Ceea ce contează era eterna așteptare.

Dar totuși se întâmplau lucruri din ce în ce mai captivante. Scena teatrului devenise o bucătărie colectivă în care pe atunci se spuneau marile adevăruri. Încet-încet biciul criticii a ajuns în turnul puterii și viza chiar primele persoane din conducere. Ingredientele timpului erau de fapt deliciul publicului. Cu un rafinament lugubru actorii persiflau și-i luau în derâdere pe decidenții care se opuneau valorilor naționale promovate în stradă de protestatari. Nu, nu era vorba de corupție, pe atunci acest flagel încă nu ajunsese la proporțiile demențiale ale vremurilor bune. Cu toate astea, așteptarea lui Godot era una deloc plictisitoare. Actorii glumeau pe seama unui oarecare Bondarciuc, secretar al CC al PCM pe probleme de ideologie, deci un mare mahăr al vremurilor de atunci, cel care dăduse un verdict sumbru limbii române și grafiei latine – Net, net I esce raz net! Apoi, analizau, în bășcălie, două variante, aluzie la cele două limbi, o invenție a proletcultismului sovietic și toate acestea pentru un public setos de dreptate și dornic de o critică subtilă a potentaților timpului.

Așteptarea, la un moment dat, a fost acoperită de un dialog improvizat cu spectatorii. Întrebarea care a șocat venea firesc și intempestiv - „Dar voi aveţi drepturi?” Să rostești asemenea cuvinte, aproape hamletiene de pe o scenă de teatru într-un imperiu care încă controla până și visele oamenilor era o nebunie, un act de curaj care a continuat de la spectacol la spectacol cu noi găselnițe și improvizații selectate din păienjenișul vremii, din manifestațiile populare care se mișcau spre apogeu.

Disperat, partidul a trecut la ofensivă, a cerut oprirea spectacolului de la Luceafărul, a încercat să introducă cenzura, iar consilierii de la CC al PCM nu mai conteneau să descurajeze actorii și regizorii. Nu au reușit pentru că altele erau timpurile.

Rezistența, demnitatea, spiritul de improvizație au dărâmat ideologia obtuză și au pus în circuit un curent de aer proaspăt care s-a contopit cu libertatea.

 P.S. Din surse demne de încredere, afirmăm că, acum circa patru luni, doamna directoare a Teatrului Luceafărul, Vitalia Grigoriu a invitat și a intervievat persoane din Republica Moldova care cunosc factologie legată de corupția din țara noastră. Ce dovedește acest lucru? Că scenariul a fost asumat și aprobat în totalitate de către conducerea artistică și administrativă a instituției, ceea ce demonstrează că cenzura a fost impusă din afară, de către autoritățile statului. Una dintre persoanele intervievate de către Valeria Grigoriu mi-a comunicat că a făcut, preț de peste o oră, dezvăluiri în privința privatizărilor ilegale din domeniul culturii, cum ar fi fostul cinematograf Gaudeamus, fosta sală cinema pentru copii Andrieș (fostul club La Victor), fostul hotel al Circului, inclusiv blocul administrativ din strada Florica Niță, acțiuni de corupție cu implicarea directă a foștilor miniștri Madan, Cozma, Focșa prin prisma unor conflicte de interese cu afaceriști notorii. De asemenea, persoana intervievată a vorbit despre actul Curții de conturi din anul 2005 prin care s-a constatat delapidarea banului public în mărime de 650 de mii de dolari SUA de către actualul ministru al culturii. Toate aceste elemente, dar și altele urmau să se regăsească în spectacolul cenzurat.

Spectacolul continua, de data aceasta s-a mutat de la Luceafărul în Turn. Și de acolo, de sus, cineva striga la spectatori cu o voce pițigăiată: „Nu-mi amintesc de niciun fel de promisiuni. În orice caz, ce am făcut, ce am spus, ce n-am făcut, ce n-am spus, toate acestea nu mai contează. Noi îl așteptăm pe Godot.”

Vasile Nastase
2024-07-04 22:42:00

Comentarii