Cât am fost în Moldova, adică acasă, nu am stat să aștept schimbări, dar am început de la mine în primul rând și m-am implicat. Participam la proteste când aflam despre ilegalități, primele plângeri la ministere și chiar protest sub ușile lor. Apoi încetișor am început să ajut și să susțin și alți oameni, pentru că evident, pe lângă obligațiile față de stat, fiecare cetățean are și drepturi și poate să le ceară. Ce înseamnă pentru mine diaspora atunci? Oameni care au plecat de acasă mânați de sărăcie la munci nu tocmai ușoare, pentru a trimite bani acasă familiei și a le asigura un trai mai bun copiilor. Pentru mine diaspora erau acei oameni care se implicau foarte mult în a ajuta pe cei din Moldova, nu doar familia dar și oamenii din comunitate. Știm cu toții, nu de puține ori am văzut și am auzit campanii în care tot ai noștri de departe se implică să trimită donații și bani acasă. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să le reproșez ceva sau să mă plâng că ei trăiesc bine și noi acasă rău.

Dar unde vreau să ajung cu asta?

De mai bine de un an și jumătate mă pot numi și eu Diaspora, iar de aici lucrurile le văd altfel. În ce mod? Mai trist și de multe ori cu mai multă indiferență din partea celor care au rămas acasă. Majoritatea argumentelor din partea lor pentru guvernarea proastă, să arate cu degetul spre diaspora, cei plecați prin lume. Și aparent ar trebui sa le fie indiferent de ce se întâmplă acasă, dar nu e așa. Ei mereu fac mii de km pentru a vota, pe ploaie pe vânt și cu speranța că oamenii dragi de acasă vor trăi un pic mai bine.

După ultimile alegeri unde s-a mobilizat masiv diaspora, în sfârșit am reușit să scăpăm de un ne(președinte) iresponsabil și să schimbăm guvernarea. Toți ne-am bucurat. După o perioadă toți s-au relaxat așteptând în cateva luni să fie schimbarea mare: ieftiniri, salarii europene, indemnizații și pensii mari. Eu tot vreau asta dar mai știu că e practic imposibil și e mult de lucru, iar în cei 30 de ani de independență nu prea am fost independenți pentru că nici nu avem cu ce.

Acum a mai dat și năpasta cu pandemia și virusul în toata lumea, unde au avut de suferit micile afaceri, economia și oamenii de rând. Scumpirile curg într-o veselie peste tot și în mai multe țări, inclusiv Moldova, o țară mică și săracă care acum e și mai săracă.

Ce am observat în aproape un an și jumătate de când sunt plecată din Moldova?

S-au împărțit oamenii în doua tabere, cei de acasă și cei plecați. Își vorbesc urât, își reproșează unii altora sărăcia și viața grea, se umilesc unii pe alții și își arată din deget. Câteva persoane apropiate mie mi-au reproșat că am fugit din țară și de greutăți, că fac mii de euro peste hotare și mă doare în cot ce e acasă și sunt invitată nepoliticos acasă „sa trăiesc să vad cum e”. Da fraților, eu nici nu am trăit în Moldova, nu am plătit chirii și nici impozite și deloc nu știu ce se face acasă, dar nu asta e problema. Înțeleg că sărăcia și neputință îi face așa pe oameni, mai vulnerabili și îi înțeleg, dar…

Cât am fost acasă am văzut multă lume și multe situații. Scoatem din această ecuație bătrânii care au muncit la timpul lor și merită o pensie bună, persoanele bolnave și cu anumite dizabilități care din păcate nu pot să muncească și au nevoie și ele de ajutor pentru că e firesc, copiii pentru care tot noi maturii până la majorat ar trebui să le asigurăm trai, educație și medicină.

Toți cerem salarii mari, indemnizații, ajutoare de la stat, dar se întreabă cineva de unde luăm banii?

În Moldova am întâlnit tineri care pur și simplu nu vor să muncească, nu vor fi gata și vor găsi mii de scuze și argumente jalnice. Ba nu este de lucru, ba este dar nu le place, ba salariul e prea mic (dar cine a început cu salarii mari din prima?), da este greu.

Satele sunt din ce în ce mai pustii dar și acolo printre bătrânii rămași, mai poți întâlni oameni care prietenesc cu paharul, iar ultimile noutăți le discută desigur la un păhărel la barul din sat. Acolo unde se plâng de sărăcie și viață grea și că statul nu-i ajută. Se mai găsește și la sate de munca cu ziua, dar nici acolo nu prea vrea nimeni să muncească. Se plătește puțin și oare nu e mai bine să stai la barul din centru la umbră și să te plângi pe viața grea?

Moldova mai este plină de asistenți sociali care sunt apți de muncă, dar într-o țară plină de corupție și cumetri poți cumpăra și grad de invaliditate și de boala. Apoi mai afli că „bolnavul” e plecat peste hotare la munca, dar acasă ajutorul vine regulat pe card.

Familii pline de copii la limita sărăciei și cu părinții la fel apți de muncă, dar nu e mai bine de așteptat ajutoare folosindu-te de copiii care nu au nici o vina? Sărăcia nu înseamnă putoare și lene și nici ajutoare veșnice de undeva, dar diaspora e bună, se implică și trimite acasă tot ce poate pentru copiii tuturor.

Mai avem o mulțime de oameni care muncesc la negru, pe lângă faptul ca sunt neasigurați, nu se plătește nimic la stat. Mai sunt și oamenii care lucrează cu jumătate de salariu în plic, deci impozite foarte mici ajung în haznaua statului. Acum ne mai întrebăm de unde bani dacă fiecare fuge cum poate de responsabilitate, în schimb toți știm să cerem mult?

Ne-am întrebat vreodată, „Ce fac eu pentru a schimba ceva în țara mea?”

Nu vreau sa fiu rea, dar schimbarea începe de la fiecare din noi, să fim mai responsabili, să nu fluturăm cu „amuș sun cumetru”, să nu dăm mită să ni se facă favoruri și nici să nu luăm. Să muncim legal, să ne implicăm și să fim mai uniți și poate atunci încet, încet vom urni carul din loc. Nu diaspora e vinovată, dar toți suntem complici atunci când închidem ochii la ilegalități sau mai rău, am auzit și argumente „guvernarea fura, fur și eu”.

Toate țările civilizate au început de undeva și nu le-a fost ușor, iar atunci când tot ai noștri îți bagă degetele în ochi că „nu comparați salariile europene cu susținerea cetățenilor din partea statului”, amintiți-vă că peste hotare se plătesc impozite și taxe enorme, se lucrează legal, se plătesc chiriile prin contract, taxe de drum și multe altele. De asta în stări de urgență oamenii se bucură de susținerea statului.