Ianuarie 2020

Îmi vine să urlu... să scot din sufletul meu toată mânia, toată ura, toată dragostea care se stinge în mine ca un jăratic chinuit, mocnind spre a fi cenușă.

Mi-au luat aproape tot... o parte am dat cu mâinile mele inconștiente de copil, iar ce a rămas tresare uneori în adâncul suferinței mele de emigrant ca o fiară neputincioasă strivită de greutatea neputinței.

Unde m-ai dus, Doamne? De ce m-ai lăsat să mă duc?

Am fost de sărbători în „vacanță” ACASĂ. O, da, am ajuns să merg în vacanța ACASĂ... ACASĂ la mama și la tata. Am fost în vacanță să îmi văd surorile, nepoții, rudele și Doamne, cât de mult s-au schimbat toți: unii au crescut, alții s-au împuținat.

Am vazut-o și pe bunica, ultima care mi-a mai rămas, a întinerit în ochii mei care vor să o vadă veșnică.

Dar timpul își ia ce e al lui, mereu îți ia...

Ah, timpule, ce n-aș da să te întorc!

A plecat bunicul cât timp nu am mai dat pe acasă. S-au împuținat și vecinii unul câte unul, luând cu ei zumzetul străzilor din amintirile mele. Doamne, cum m-a durut sufletul cand s-a desprins din el o alta bucată a copilariei mele...

A rămas aproape gol satul, și ca el, alte sute de sate ale Moldovei.

Eu nu am fost la proteste... Nici în ‘89, nici în 2009, nici în 2014... niciodată.

Dar aș ieși acum acolo, în centrul Moldovei și aș lăsa durerea din mine să urle, să strige pentru tot ce am pierdut, pentru tot ce am lăsat, pentru tot ce mi s-a luat, pentru toată neputința, dezamăgirile, neajunsurile. Aș lăsa-o să strige pentru toți cei care au fost acolo și aș impune-o să strige pentru toți cei care nu au fost.

Ce-ați făcut, nenorociților, din viața noastră? Ne-ați deportat de bună voie! Am fugit nesiliți din ghearele nesațului vostru! Ne-au alungat nevoile impuse de incompetența voastră! Ați distrus o țară întreagă și cu ea, milioane de suflete.

Copiii noștri, da, ai noștri, ai întregului popor, astăzi învață cultura altor țări, literatura altor popoare, limba altor națiuni de ajungem să ne întâlnim frate cu frate, noi, cei care am mâncat dintr-o farfurie și am împărțit același măr pe băncile școlii, să ne întâlnim la sărbători, iar copiii noștri să nu se mai înțeleagă între ei.

Copiii noștri azi cresc fără părinți, părinții noștri azi mor zi de zi de dorul copiilor lor, iar buneii, atâți câți au mai rămas își duc traiul împovărat de dor și durere.

Și toți sunt ai noștri, și toți cară aceeași nenorocită povară sufletească.

„Vreau să trăiesc acolo unde m-am născut” îmi spune fiul meu într-o zi, „Vreau la mine acasă!” Și încă o dată țipă durerea din sufletul meu.

Ce fac, Doamne, cu viața noastră? Cum fac, Doamne, cu copiii mei născuți în două țări diferite? Cum să le spun eu lor unde e casa lor, dacă nici eu nu știu unde e casa mea?!

Am fost în vacanță ACASĂ și au venit și copiii cu mine.

„Mâine la școală sărbătoresc ziua lui Mihai Eminescu”, mi-a spus fiul mai mare. Când e în „vacanță” ACASĂ, merge la școala din sat, împreună cu copiii cu care ar fi putut fi colegi de școală... merge pe drumul bătut cândva de mine în fiecare dimineață. Merge peste pașii făcuți cândva de noi, de părinții lui, aceiași pași care i-au dus și pe stramoșii lui cândva în același loc.

„Cine e, mamă, Eminescu?” Și vreau să îi răspund, și am să îi spun atât de multe, și am să îi arăt atâtea... dar când? Când, dacă în căpușorul său de copil zumzăie o altă limbă, altui scriitor îi sărbătoresc ziua la școală, altor domnitori le mulțumesc pentru țară, și altor poeți le cântă versurile... Când să îi spun atâtea câte am de spus, dacă dimineața e luni și seara duminică în nenorocita asta de alergătură veșnică de emigrant?

Timpul zboară, iar noi siliți de neajunsurile zilei de azi și nevoile zilei de mâine ne târâm prin viață, supărați pe cum ar fi putut să fie și nu a fost...

Noi am tăcut atunci când nu a trebuit, am îndurat, am răbdat, am tăcut și atunci când a trebuit și ca niște sclavi responsabili ne-am acceptat tăcuți soarta de emigrant, cea pe care am crezut-o o binecuvântare, și au ajuns ai noștri, tinerii noștri, acei tineri care ar fi putut deveni elita țării, floarea societății - părinții noștri, profesorii noștri, medicii noștri, au ajuns toți emigranți, și în strigătele înăbușite ale durerii lor și-au acceptat smeriți soarta...

S-au pornit toți pe un an sau doi, și-au lăsat copiii, pentru părinții bolnavi au plecat de acasă, în speranța că îi vor face bine. Dar timpul, ah, timpul nu iartă pe nimeni.

Anii au trecut, copiii au crescut, părinții au plecat, casele s-au dărăpănat, și au ajuns ai noștri să lucreze îngrijitori de bătrâni, grădinari, personal de curățenie... au ajuns să facă în țări străine ceea ce nu vor sa facă ei la ei acasă... Am ajuns servitori cu studii superioare.

Țipă în mine durerea și aș striga pentru toți. Neputință, disperare, indignare, toate mă dor!

Am închis dorul într-o celulă a sufletului meu, i-am făcut gratii, i-am construit fortăreață, ziduri înalte și dure, l-am înecat în lacrimi, l-am torturat cu nepăsare, dar el continuă să învingă. Îmi zgârâie pereții sufletului cu ghearele lui ascuțite, strigă înăbușit într-un glas cu durerea care a crescut în mine.

Ah, cât de mult mă dor toate! Ah, cât mă doare sufletul de DOR!

„Iar pentru cei dintre voi care s-au întors acasă, vă spunem bine ați revenit” rostește o voce caldă în difuzoarele din avionul zborului w6 3796, Milano-Chișinau, și mă întreb: câți dintre ei au venit „acasă”? Pentru câți dintre ei Moldova a rămas „acasă”?

„Iar pentru cei dintre voi care v-ați întors acasă, vă spunem bine ați revenit” răsună o altă voce, într-un alt difuzor, într-un alt avion... într-un alt colț de lume.

Plânge în mine durerea de neputință. M-aș opri și azi ACASĂ, dar...

Voi cum vă simțiți?

Eu am fost de sărbători ACASĂ... Și Doamne, cât de mult mi-a plăcut!