În Republica Moldova, tot mai mulți copii sunt victime ale alienării parentale, atunci când un părinte îi manipulează pentru a respinge celălalt părinte fără motive reale. Este o formă gravă de abuz emoțional.
Problema: Direcțiile pentru Protecția Copilului (DPDC) rămân pasive și se limitează la recomandări fără forță juridică, deși:
- art. 7 alin. (2) lit. c) din Legea 140/2013 le obligă să prevină separarea copilului de ambii părinți
- art. 53 din Codul familiei garantează copilului dreptul la relații personale cu ambii părinți.
Când părintele alienator refuză consilierea psihologică sau refuză să prezinte copilul la ședințe de terapie, DPDC ar trebui să facă mai mult decât „recomandări”.
Alienarea parentală este un comportament prin care un părinte influențează negativ copilul, determinându-l să respingă celălalt părinte fără un motiv justificat, ceea ce afectează grav relația copilului cu acel părinte și, implicit, dezvoltarea emoțională a copilului.
În ce acte juridice putem regăsi temeiuri legale în Moldova?
1. Codul Familiei
Dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți.
Obligația părinților de a nu împiedica copilul să comunice cu celălalt părinte.
Dreptul părintelui separat de copil de a comunica cu acesta.
2. Legea privind drepturile copilului
Dreptul copilului la familie și la relații personale cu ambii părinți.
– Interzice influențarea negativă a copilului împotriva celuilalt părinte.
Convenția ONU privind Drepturile Copilului (ratificată de Moldova)
Art. 9 și Art. 18 – consfințesc dreptul copilului la relații cu ambii părinți.
Ce pot și trebuie să facă DPDC legal, în interesul superior al copilului?
1. Să ceară măsuri provizorii la instanță, în baza Legea 140/2013, pentru a obliga părintele alienator să prezinte copilul la consiliere psihologică.
2. Să sesizeze autoritățile tutelare și poliția în caz de refuz constant și abuz emoțional.
3. Să monitorizeze cu adevărat programul de vizitare stabilit de instanță, nu doar formal, ci prin vizite, rapoarte și documentare temeinică.
4. Să informeze instanța despre orice încălcare, astfel încât măsurile de încredințare a copilului să poată fi revizuite în favoarea protejării minorului.
În prezent, lipsa acțiunilor ferme transformă protecția copilului într-un slogan gol de conținut. Copilul rămâne captiv manipulării și pierderea legăturii cu un părinte devine aproape ireversibilă.
Autoritatea tutelară trebuie să intervină imediat dacă un părinte refuză repetat contactul copilului cu celălalt părinte; ignoră hotărâri judecătorești privind vizitele ori domiciliul, influențează copilul prin discurs denigrator.
Atunci autoritatea tutelară poate și trebuie:
să identifice copilul în situație de risc (Legea 140/2013)
să solicite consiliere psihologică pentru copil
să ceară implicarea psihologilor pentru evaluare.
Este momentul ca autoritățile de protecție a copilului să folosească atribuțiile legale pe care deja le au — nu doar să emită hârtii, ci să intervină activ, pentru ca niciun copil să nu devină armă emoțională în mâinile unui părinte alienator.
Copiii merită protecție reală, nu doar promisiuni.
Comentarii
.jpg)