În Moldova, tot mai des vedem situații în care părinții, ajunși la bătrânețe sau în neputință, sunt uitați de copiii lor, în special de cei plecați peste hotare. Mulți dintre acești copii au fost crescuți cu sacrificii imense, în vremuri grele, de părinți care și-au pus sănătatea și bunăstarea pe plan secund pentru ca odraslele lor să aibă o viață mai bună. Astăzi, însă, acești părinți se trezesc singuri, bolnavi și fără sprijin, în timp ce copiii lor invocă supărări din copilărie ca pretext pentru indiferența de acum.

Sunt prea multe cazuri în care bătrâni neajutorați devin victime ale abuzurilor, fie din partea unor străini, fie din partea propriilor copii care, verbal, susțin că le pasă, dar în realitate nu fac nimic pentru a-și proteja și îngriji părinții. Statul ridică din umeri, poliția ridică din umeri, iar asistenții sociali nu intervin, pe motiv că acești bătrâni „au copii” care ar trebui să se ocupe de ei. Dar acei copii sunt absenți, preocupați doar de propriile familii și de propriile vieți.

Trebuie să înțelegem un lucru fundamental: părinții care și-au crescut copiii cu dragoste și sacrificii nu merită să fie abandonați. Iar în Moldova există o lege care obligă copiii să-și întrețină părinții atunci când aceștia nu mai pot avea grijă de ei. Problema este că, pentru a-și revendica acest drept, părintele neputincios trebuie să meargă în instanță, să angajeze un avocat și să înceapă o luptă juridică tocmai împotriva propriului copil. Și știm cu toții ce spune mentalitatea moldoveanului: „Ce va zice lumea dacă mă judec cu propriul meu copil?”.

O soluție viabilă ar fi ca statul să intervină direct în astfel de cazuri. Statul ar putea da în judecată copiii care și-au abandonat părinții, obligându-i să contribuie la întreținerea acestora. Iar în situațiile în care acești copii refuză să-și asume responsabilitatea, statul ar putea prelua tutela asupra părinților, iar proprietățile acestora să fie utilizate pentru acoperirea cheltuielilor necesare îngrijirii lor.

Desigur, nu vorbim despre părinții care și-au abandonat copiii sau care au fost lipsiți de drepturile părintești. Vorbim despre acei părinți care au muncit o viață întreagă pentru copiii lor, care i-au crescut cu speranța că măcar la bătrânețe nu vor fi lăsați singuri. Și totuși, mulți dintre ei sfârșesc nu doar abandonați, ci și abuzați, fără ca cineva să le întindă o mână de ajutor.

Este momentul să înțelegem că recunoștința față de părinți nu este doar o datorie morală, ci și una legală. O societate care își lasă bătrânii în suferință este o societate fără viitor. Și dacă moralitatea și bunul simț nu mai sunt suficiente pentru a-i responsabiliza pe copii, atunci legea trebuie să intervină cu forța necesară pentru a proteja acești părinți care nu mai au glas să ceară ajutor.