PARTEA 4.

Locuind în Canada, de aproape două decenii, am avut ocazia sa cunosc oameni din foarte multe țări. Bine, în majoritatea din ele nu voi ajunge niciodată, chiar dacă se zice „Niciodată să nu spui niciodată”. De-atâta m-am străduit să aflu cât mai mult despre tradițiile și cultura fiecărei țări, memorând totul. 

La începuturile mele, după accent, puteam percepe doar populația nativă a provinciei în care locuiesc – Quebec. Dar în câțiva ani ghiceam cu ușurință țara de origine a oricărui interlocutor. Altceva mi-a rămas la fel de greu: nu pot distinge zona din care vine un român, deși de 18 ani fac parte din aceeași comunitate!

De fapt, îi pot deosebi doar pe cei care vin dintr-o singură zonă a României. La auzul: „No, ni tu mă la el, da ce de po să be” - știu că e graiul ardelenesc.

Cât am locuit la Chișinău, chiar dacă eram atât de aproape, nu vizitasem Ardealul. În primăvara acestui an, însă, am avut frumoasa ocazie. Am vizitat câteva comune de lângă Mediaș, inclusiv acest oraș. M-am aflat în această zonă a României exact în Duminica Floriilor și până a doua zi de Paște. Am trăit o săptămână de admirație, de descoperire a tradițiilor și obiceiurilor autentice ardelenești. O săptămână de cumințenie sufletească, pioșenie și respect.

Luna aprilie anul acesta a fost neobișnuit de caldă. Acolo, în Ardeal, în acea săptămână, m-am simțit copil. În vizitele pe care le-am avut am mâncat atâtea prăjituri și cozonaci că de-abia reușeam să mai gust și altă mâncare! Iar lichiul – un desert specific comunităților săsești din Ardeal și nelipsit de Paște – l-am gustat în 10 feluri de la 10 gospodine și fiecare bun rău, cum se zice în Ardeal. Așteptam cu o nerăbdare de copil aceste mese dulci. Exact ca atunci când îmi vizitam buneii la Cajba, Glodeni.

Așa cum vă spuneam, Ardealul era în sărbătoare. În Duminica Floriilor m-am trezit și cu o liniște frumoasă în suflet am mers la biserica din comună. Tot întrebând „ce trebuie să fac?” și respectând canoanele, am stat cuminte cu toate femeile și „ca toate femeile” în partea spre ușă a bisericii, bărbații fiind chiar în primele rânduri, în față, lângă altar. Spiritul meu de feministă s-a cumințit și el – doar eram în Ardeal(!) – oaza de liniște a României. Și unde înveți să nu te grăbești... Iar „las’că mâine” este echivalent cu vreo două săptămâni, dar nu-i bai.

O tradiție frumoasă este și sădirea panseluțelor la cimitire în sâmbăta dinaintea Floriilor. Vizitând un cimitir, am rămas profund impresionată când am remarcat că pozele celor trecuți în neființă sunt gravate în piatră în hainele portului tradițional ardelenesc. Anume aici, într-un cimitir din Ardeal, am înțeles profunda dragoste pentru straiele (să folosesc acest cuvânt arhaic) noastre tradiționale! Esența noastră ca români. Și splendoarea unei ii cusute de mama sau bunica.

Și dacă tot vorbim de biserici, în Ardeal bisericile sunt foarte îngrijite, unele foarte vechi, din lemn, fortificate și multe din ele sunt ocrotite de UNESCO. Și, da, la biserică se merge aici din convingeri și cu reală credință.

Oamenii din partea locului sunt foarte domoli la vorbă, extraordinar de respectuoși și de o blândețe rară. Țin la prietenii, istorie și neam. Fudulia, practic, nu există. Sau, probabil, n-am remarcat-o, căci în vizită le era una mai fudulă decât ei – din Moldova de peste Prut! Gluma-i glumă, însă așa m-am simțit în Ardeal. Așa am simțit eu Ardealul. Așa am văzut eu Ardealul.

Iar dacă doriți să gustați o palincă de gutui sau prune ca să uitați de griji, ar trebui să vizitați Ardealul. Aici se învață să nu te grăbești. Tot aici s-a impregnat pentru veșnicie: respectul, omenia, cumințenia, credința, bunătatea și toate tradițiile frumoase din timpurile bune.

Aici auzi cum lumea răspunde la salutul de „Bună ziua” cu smeritul, dar plin de speranță „Doamne ajută!”. Cel puțin așa am văzut eu în comuna Moșna, lângă Mediaș.

Mulțumesc, Ardeal, pentru regăsirea celor uitate sau pierdute.