Arhimandritul Amvrozi Makari, originar din Ucraina, ctitorește două biserici în Italia, unde adună diaspora. Este omul care revarsă lumină din ochi și suflet peste tot ce face. Fost rector și cu o experiență uriașă de viață, a reușit să formeze în jurul bisericilor unde slujește, în Italia, o comunitate mixtă din reprezentanții mai multor popoare, printre care și moldoveni.

Din dragoste pentru poporul nostru, arhimandritul a învățat, pe lângă cele nouă limbi pe care le vorbește, și limba română. Cea mai mare bucurie a lui sunt copiii și anume pentru ei încearcă din răsputeri să organizeze cât mai multe lucruri mărețe. În pofida restricțiilor și a pandemiei, părintele a organizat și în această vară un centrul estival, care a fost o adevărată salvare pentru aproximativ 70 de familii, cele mai multe de moldoveni. Pe lângă faptul că tot ce oferă acest centru este gratuit, aici copiii se află în siguranță și participă la foarte multe activități în timp ce părinții lor pot să lucreze.

– Părinte Amvrozi, cum ați ajuns departe de casă, în străinătate, să completați comunitatea imensă a migranților? 

După cum se știe, acasă este întotdeauna mai ușor de vreme ce în lumea mare este totul mult mai dificil. Biserica încearcă mereu să îi ajute pe cei nevoiași. Biserica din Ucraina a decis că trebuie să facă ceva pentru creștinii nevoiți să plece din țară. Prin urmare, în 2006, la decizia patriarhului Ucrainei, am venit în Italia pentru a ajuta comunitatea noastră de migranți. Pe atunci, în Milano erau destul de puțini ucraineni și încă nu aveam o biserică a noastră. Deci, am creat, împreună cu cei de aici, totul de la zero.

– Cum ați reușit să adunați așa o comunitate mare de enoriați în jurul bisericilor la care activați?

Pentru mine, fiind singur a fost totul mult mai ușor. Neavând o familie, aveam posibilitatea să mă dedic 24 de ore din 24 lucrului.

Din acest considerent am reușit să mă dedic întru totul comunității și să realizăm mai multe lucruri. Îmi petreceam mereu timpul alături de comunitate și, neavând încă o biserică, călătoream împreună prin Milano.

Reușeam totuși să organizăm întâlniri oriunde și oricum: în parcuri, în piețe, în zona relicvelor, în alte biserici, în apartamente, ba chiar și la Caritas de cel puțin două ori pe săptămână.

Am oficializat slujbe bisericești în parcuri,  apartamente. Astfel, fiind văzuți de cât mai multe persoane, comunitatea noastră a crescut  considerabil.

Organizam de asemenea întâlniri cu părinții, cu copiii, adolescenții și tinerii și discutam despre cum este viața noastră aici, despre cultură, artă și multe altele.

– Cum ați reușit să obțineți sediul celor două biserici pe care le aveți?

În 2007, după multe eforturi, am reușit să obținem sediul primei biserici care se află în centrul orașului Milano, la San Babila, așa cum este numită zona. Era sediul unei foste biserici catolice, un edificiu istoric cu o vechime de aroximativ 1.000 de ani. Cu multă muncă și multe dificultăți burocratice care au necesitat un timp foarte lung de așteptare, am reușit să restructurăm și să adaptăm credinței noastre această clădire, creind aici chiar și un altar.

Pentru că sediul primei biserici nu dispunea de spațiul necesar pentru a desfășura toate activitățile noastre, am fost nevoiți să continuăm să ne întâlnim cu membrii comunității în parcuri, la relicve sau monumente. Aceste excursii ale noastre au fost observate de autorități și astfel ne-a fost oferit spațiul celei de-a doua biserici, mult mai spațios și cu mai multe posibilități de a dezvolta planurile noastre. Fiind un loc foarte puțin utilizat în ultimii ani, teritoriul părea abandonat. Când am venit noi, iarba era până deasupra capului. A fost foarte mult de lucru ca să reabilităm acest loc, dar am reușit să facem din el ceea ce se vede astăzi.

Au trecut trei ani de când am obținut acest post și de atunci organizăm aici foarte multe lucruri frumoase împreună cu comunitatea, mai ales pentru copii. Pe parcurs, intenționăm să deschidem și o creșă pentru familiile care nu au unde să îi lase pe micuți pentru a merge la serviciu, dar și o școală de stat creștină împreună cu poporul italian, un popor foarte deschis colaborării. Localnicii apreciază nu doar ceea ce facem noi, dar vor chiar să ni se alăture. Plănuim foarte multe proiecte de viitor, dar începem cu ce este mai important și mai urgent.

– Dvs. realizați foarte multe activități împreună cu copiii. De ce anume ați ales să ajutați familiile migranților cu copii? 

După cum am menționat, chiar de la începutul existenței noastre, organizăm diverse acțiuni și întâlniri cu copiii, indiferent de naționalitate. Am reușit să organizăm centre de vară și, împreună cu ei, mergeam prin Milano să vizităm locuri istorice, organizam excursii în afara orașului, mergeam în călătorii prin țară: în Sardinia, Veneția etc.

Pe parcursul anului, desfășurăm o școală pentru copii, organizăm cursuri de artă, teatru, vorbim despre legile bisericești, despre credința în Dumnezeu, prezentăm concerte. În plus, organizăm cursuri la care copiii studiază limba țării de origine. Este o școală religioasă la care copiii vin miercurea, joia și sâmbăta. Facem foarte multe lucruri diferite de școlile de stat. Toate activitățile pe care noi le realizăm se fac cu sprijinul comunității și voluntar.

Mai avem și o asociație sportivă, unde echipele noastre se antrenează și merg la competiții. Anul trecut, echipa noastră de fotbal a luat locul 3 la campionatul regional.

Suntem creștini și trebuie să ne cunoaștem rădăcinile, iar dacă vrem să cunoaștem trebuie să studiem. Mai întâi de toate, biserica înseamnă iluminare. Dacă biserica nu își cunoaște propria identitate, atunci suferă, dar dacă se forțează să își cunoască propriile origini și trăiește așa cum trebuie să trăiască, nu se va pierde niciodată.

Este important să nu permitem bisericii și creștinilor să își piardă propria identitate.

– Cât de important credeți că este pentru migranți să fie mai aproape de religia și cultura de origine?

Este foarte important pentru cei plecați de acasă să aibă un contact strâns cu propria cultură și religie pentru că astfel nu se pierd. Când am ajuns aici, primul lucru la care m-am gândit a fost cum să îi ajut pe cei emigrați să nu simtă că suntem departe de casă, cum să fac aici o casă așa cum avem și la noi în țară pentru a nu pierde nimic din ce e al nostru ca popor.

După cum știm, diaspora a fost și  este mereu foarte legată de patrie. Este necesar să avem și aici ceva care să ne reamintescă de casă, pentru că deja când omul trăiește aici de mai mulți ani, când se întoarce în propria țară se simte străin. Dacă omul este aproape de cultură și, mai ales, de religie are ceva care să îl facă să se simtă mai aproape de casă. Astfel, diferența pe care o simte când se întoarce la baștină nu mai este la fel de mare.

Biserica joacă un rol extrem de important în acest proces și are capacitatea de a salva orice fiind alături de oameni întreaga viață. Din acest motiv, este foarte important ca, mai ales, copiii să fie aproape de biserică și să își cunoască originile.

Foarte mulți copii din țările noastre s-au născut și trăiesc peste hotare. Învață cultura țărilor în care se află și, poate ca adulți, vor decide să își continue viața printre străini. Dar cele mai  multe dintre rudele lor se află în țările de origine. Cum ar fi corect să ne comportăm noi ca părinți față de ei? Ce alegeri ar fi corect să facem în materie de educația lor?

Este dificil să ne gândim la asta. Totuși este foarte important ca ei să își cunoască propriile origini. Dacă le vor cunoaște, dezvoltarea lor va fi mult mai bogată, iar viața lor mult mai ușoară.

Copiilor trebuie să le oferim posibilitatea să învețe totul – cultura de aici și cea de acasă. Să îi lăsăm să aleagă singuri ce este potrivit pentru ei. Astfel, dacă vor decide să rămână aici le va fi ușor pentru că vor cunoaște multe despre țara în care se află. Dacă vor decide să revină în țară, le va fi tot ușor, pentru că această bogăție pe care noi le-o oferim aici să o studieze le va fi foarte utilă să se readapteze acasă.

 

 

– În contextul în care evoluează migrația popoarelor pe moment, care va fi, după părerea Dvs. viitorul religios și cultural?

Viitorul va cere din ce în ce mai mult ceea ce facem noi acum. Omul pierde din origini iar dacă le pierde devine tot mai gol și dacă găsește pe cineva cu inimă plină și cunoștințe multe îl vede ca pe un salvator. Noi, ca biserică, ne străduim să menținem și să trăim cu ereditatea noastră culturală și religiosă, cu tradițiile noastre. Vrem să cunoaștem tot mai mult și mai mult.

În opinia mea, viitorul îl vor crea cei care își cunosc originile. Lipsa de ereditate, de religie înseamnă disperare. Omul nu mai știe de unde vine și încotro se îndreaptă și își trăiește viața în gol. Noi ca creștini avem o istorie bogată și șansa să fim aproape de origini. Viitorul va fi al celor care își cunosc rădăcinile. Dacă omul nu se întoarce la acestea, se va pierde, devine gol și indiferent. Dacă nu are interese, viața lui va deveni urâtă și tristă. Se simte tot mai mult tendința de a reveni la origini și pentru un copil ce nu și le cunoaște viața va fi dificilă.

– Credeți că  sunt șanse ca copiii care se nasc și cresc peste hotare, ca adulți să decidă să se întoarcă la baștină și să trăiască acolo?

Nu este important unde s-au născut copiii. Este important ce poartă în inimă. Dacă inima este plină de cunoștințe și iubire de țară, dacă vor crește pe lângă biserică și vor fi în legătură cu țara lor de origine, se vor întoarce.

–  Ce sfat ați avea pentru părinții din diaspora? Cum să ne creștem copiii ca să facem lucrurile corect pentru ei?

Este important să stăm împreună drept comunitate. Să nu ne pierdem unul pe altul. Să îi învățăm cât mai mult cultura și religia pentru că lumea ne fură multe. Se uită ce a fost în adâncul inimii, ne îndepărtăm de ceea ce am fost și am iubit cândva. Să le arătăm copiilor frumusețea lumii, să îi ajutăm să cunoască. Omul e făcut să fie fericit, nu să trăiască în obscuritate. Însă pentru fiecare contează alegerea pe care o face. Trebuie să căutăm lucuri frumoase și să le trăim împreună cu cei dragi. Dumnezeu însuși a spus: „Cine caută găsește!”.

 Interviu realizat de Ana Pîrțac-Potlog