Experta în domeniul anticorupție, avocata Cristina Ciubotaru, ne-a vorbit pe larg despre reforma în domeniul justiției și a explicat pentru buletinul de politică externă al FES/APE care este cursul reformei juridice. De asemenea, am vorbit și despre cum evaluează UE progresele Moldovei în materie de justiție, dar și ce se întâmplă în interiorul sistemului judiciar în rândul magistraților și al instituțiilor desemnate să lupte cu fenomenul răspândit al corupției. Vă invităm să citiți pe larg interviul nostru în rândurile de mai jos:

În ce grad vedeți Dvs. că Republica Moldova implementează recomandările Comisiei Europene conform ultimului raport din toamna anului 2023? Sunt respectate cerințele UE sau nu? Ce credeți despre evaluarea realizată recent de către societatea civilă?

Aprecierile Comisiei Europene ale reformei justiției sunt mai degrabă politice decât realiste. CE este un organ politic care și-a exprimat în repetate rânduri susținerea pentru actuala guvernare. Probabil că există și o miză electorală în „a vedea” succese în reformarea justiției, care este de departe cea mai importantă reformă care ne-a fost promisă. De asta cred că oricât de modeste ar fi progresele, concluzia Bruxelles-ului este și, probabil, va continua să fie, că Moldova este o istorie de succes, că este țara care se apropie cu pași mari de integrarea europeană.

Aceste aprecieri ale CE seamănă izbitor de mult cu aprecierile sale de acum 10- 12 ani, când Moldova era supranumită „elevul model al Parteneriatului Estic”, iar susținerea UE pentru Maia Sandu – cu cea a liderului PLDM, ex-premierului Vlad Filat. În anul 2019 aprecierile excesive ale UE pentru „elevul model” însă nu au livrat victorie electorală PLDM, iar la alegerile parlamentare anticipate din 2021 nici unul dintre foștii parteneri de alianță pentru integrare europeană ai PLDM nu au mai trecut pragul electoral.

Nu zic că istoria se poate repeta. Și totuși, dacă scorul electoral nu va permite partidului de guvernare să se mențină la putere sau dacă în viitor el va trebui să împartă puterea cu alții, ar fi bine să se înțeleagă că nu doar chimia dintre CE cu politicienii contează în procesul de integrare europeană. Cetățenii Republici Moldova la fel sunt importanți. Iar unii dintre ei își doresc integrarea europeană dincolo de politică și de preferințele CE la Chișinău.

Eșecurile guvernării văzute de aproape nu se transformă alchimic în succese, prin afirmarea de către CE că de la distanță ele se văd ca succese. Eșecurile continuă să fie eșecuri, doar că aprecierea lor pozitivă de către CE descumpănește o parte din electorat, care ajung să spună: „eu susțin integrarea europeană, dar dacă Europa înseamnă asta și asta, atunci nu mai vreau în așa Europă”. Constatarea de către UE a realizărilor care nu există descurajează o parte din electoratul pro-european. Iar dezamăgirea chiar și a 10-15% din el poate deturna vectorul proeuropean majoritar.

Revenind la progresele reformei justiției de astăzi, dincolo de raționamentele politice, cred că o altă explicație a evaluărilor exagerat de optimiste sunt rapoartele alternative ale societății civile. Ultimul raport la care vă referiți nu este o excepție. Atunci când va ajunge să confrunte rapoartele oficiale prezentate de către autorități cu aceste rapoarte alternative ale societății civile, CE va vedea negreșit un progres dincolo de realitățile care au loc în Republica Moldova.

Problema evaluărilor CE este lipsa unui „fact-checking” veritabil [verificare aprofundată - n.r.] privind ceea ce se întâmplă cu adevărat la Chișinău. UE vede doar ceea ce primește în scris, pe hârtie. Iar principalele surse de informare sunt două feluri de rapoarte: rapoartele oficiale ale autorităților și rapoartele alternative celor guvernamentale, așa numitele „shadow reports” [rapoarte din umbră – n.r.] care sunt pregătite de societatea civilă. Ideea de bază este că o confruntare a celor două tipuri de rapoarte ar trebui să permită UE să facă niște concluzii echilibrate. Altfel spus, rapoartele alternative este principalul „factchecking” aplicat de UE.

Problema însă este că organizațiile din societatea civilă, cel puțin cele din sectorul justiției, care întocmesc și transmit asemenea rapoarte alternative au o apropiere din ce în ce mai mare de guvernare. Astfel, rapoartele lor alternative nu mai sunt chiar atât de alternative și doar confirmă în mare parte constatările oficiale. În cadrul prezentării publice a raportului alternativ am propus ca în el să fie reflectate mai multe probleme binecunoscute din procesele de reformare a justiției și a luptei anticorupție, dar nu au ținut cont. Și nici nu mă mai miră acest lucru.

Membrii unor organizații ale societății civile se regăsesc în foarte multe structuri de stat, pe lângă Președinție, Guvern, Parlament, Consiliul Suprem de Securitate, tot felul de comisii create în sectorul justiției: pentru selecție, concurs, evaluare, vetting, pre-vetting etc. Aceleași organizații și aceleași persoane administrează procese și monitorizează cum ele sunt administrate. Exponenții unor organizații sunt omniprezenți în structurile de stat. Ei continuă să-și atribuie titulatura de reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale, chiar dacă nu prea mai sunt percepuți ca atare.

Cu tot respectul, dar aceste organizații sunt mai degrabă extensii ale guvernării în sectorul considerat neguvernamental. Tot ele beneficiază prioritar de susținerea financiară a UE. Iar UE, practic, plătește să fie indusă astfel în eroare sau, cel puțin, să nu i se spună tot adevărul.

Astfel, optica guvernării ajunge să fie susținută prin rapoartele alternative ale acestor organizații. La fel ca oricare altă guvernare, și aceasta tinde să-și exagereze realizările. Și e firesc ca organizațiile neguvernamentale pro-guvernamentale să nu contrazică guvernarea.

Evaluarea extraordinară a magistraților

Cum evaluați derularea proceselor de pre-vetting și vetting? Sunt rezultatele cele scontate de către autorități și cum apreciați viteza cu care se mișcă lucrurile?

Eu nu am cea mai bună părere despre procesele de vetting și pre-vetting. Le-am urmărit îndeaproape de la bun început, de la primele documente de concept ale Ministerului justiției, proiectele de legi, opiniile Comisiei de la Veneția. Acum urmăresc cum s-au materializat ele în activitatea comisiilor de evaluare extraordinară.

Mă întristează că o idee de promovare a integrității, concept la care țin foarte mult, a degenerat în ceea ce astăzi a ajuns să fie vettingul și pre-vettingul: politizare a justiției. Ba chiar cred că sunt cele mai eficiente instrumente de politizare a justiției pe care le-am văzut vreodată, în pofida consecințelor nefaste pentru justițiabili.

Referitor la viteza reformei, există o analiză interesantă pe pagina web a Coaliției Convenției ONU împotriva Corupției publicate anul trecut, în care viteza și investițiile umane și financiare făcute în Comisia Pre-Vetting din Moldova sunt comparate cu investițiile similare pentru vetting-ul internațional al candidaților pentru a fi numiți judecători la Curtea Anticorupție a Ucrainei și pentru șefia Biroului Național Anticorupție a Ucrainei. Autorul a estimat că în Moldova a durat de 3-7 ori mai mult timp pentru a evalua de 4 ori mai puțini candidați decât în Ucraina. În final, raportat la resursele financiare și umane, s-a constatat că în Moldova, Comisia Pre-Vetting a cheltuit de 7-10 ori mai multe zile/persoane decât în Ucraina. Având în vedere că mandatul Comisiei Pre-Vetting a continuat după publicarea articolului până în prezent, investițiile finale în zile/ persoane ar putea să fie cu mult mai mare decât cele estimate anul trecut.

Cum vedeți procesul de vetting în cazul judecătorilor de la Curtea de Apel? Jumătate au demisionat înainte de acest proces și câți estimați, din cei circa 20 de judecători, că vor trece de acest test, deoarece presa a semnalat deja anterior probleme de integritate destul de mari la unii dintre ei? Și cum stau lucrurile la CSJ în acest sens?

Înainte de vetting-ul la Curtea de Apel a început cel de la Curtea Supremă de Justiție, de unde au plecat mai toți judecătorii. Ei au declarat atunci că nu au încredere în acest mecanism. Exact înainte de a demisiona, magistrații Curții Supreme au examinat contestațiile candidaților care nu au trecut pre-vettingul pentru a fi aleși în Consiliul Suprem al Magistraturii (CSM) și în Consiliul Superior al Procurorilor. Deci, judecătorii Curții practic au ținut în mâini dosarele de evaluare și au reușit să înțeleagă practicile aplicate în procesul de pre-vetting. Ei au anulat toate deciziile Comisiei Pre-vetting.

Același lucru l-au spus inițial și judecătorii de la Curtea de Apel, că nu ar avea încredere în proces. Mie personal mi-a atras atenția un episod în care premierul Dorin Recean a arătat cu degetul la trei magistrate, care au emis soluții care l-au nemulțumit. Premierul le-a amenințat public că nu vor trece evaluarea. La început de vetting toate trei au demisionat. Nu mă miră că au făcut-o.

Sunt foarte departe de gândul că judecătoarele și-au prezentat demisia pentru că ar fi fost corupte sau pentru că nu și-ar fi putut justifica averile. Acum sunt sigură că nu integritatea determină pe unii să rămână în sistem și nu corupția îi face pe alții să-și prezinte demisia la început de vetting.

Nu este normal ca figurile politice din stat precum premierul, speakerul Parlamentului, deputații sau președintele țării să arate cu degetul la diferiți judecători și procurori, să afirme că ei ar trebui „evaluați la sânge” sau că „ei nu o să treacă evaluarea”. Pe 1 iunie 2024 la Paris, MEDEL [Asociația Magistraților Europeni pentru Libertate și Democrație] a adoptat și o declarație în acest sens prin care a condamnat atacurile politice asupra justiției din Moldova din partea executivului și legislativului, considerând că astfel sunt periclitate echilibrul constituțional și statul de drept.

Când politicienii fac promisiuni cu privire la rezultatul unei verificări care încă nu a avut loc, din numele unor comisii care se pretind independente, înțeleg foarte bine de ce judecătorii nu au încredere în acest proces de vetting. Oricine în locul lor nu ar avea. Personal, cred că este un instrument inteligent care face justiția să fie loială politic.

La Curtea de apel constat că nu multă lume arde de nerăbdare să fie promovat în locul judecătorilor care au plecat. Pentru că asta ar însemna să treacă același vetting. Și chiar dacă ar exista și probleme de corupție, nu zic că nu există, dar cea mai gravă problemă a vetting-ului este că nu este independent de politic și nu inspiră încredere.

Ar trebui să existe un suflu nou în procuratură, odată cu alegerea unui nou Procuror General?

Eu nu știu cât de nou este procurorul general Ion Munteanu. El a mai fost procuror general interimar în ultimii doi ani. Schimbări drastice în Procuratură nu s-au întâmplat. Lucrurile sunt cam așa cum au fost și în ultima perioadă.

Domnul Muntean a zis anterior că nu își poate asuma lucruri pe care doar un procuror general cu un mandat deplin și le-ar putea asuma. Asemenea temeri nu sunt noi și nu dânsul a vorbit pentru prima dată despre ele.

Dacă e să privim din perspectiva interimatelor, procuraturile specializate anti-corupție și anti-crimă organizată din Republica Moldova au activat perioade îndelungate în situații de interimat. Nu ni se trage de la actuala guvernare, e o găselniță cu mult mai veche. Probabil, puterile politice aveau motivele lor să fie precaute, ca nu care cumva să se declanșeze lupte împotriva corupției și a criminalității organizate. E simplu să scoți din ecuație un interimar care devine incomod, spre deosebire de un șef de procuratură care are garanții pentru un mandat de cinci sau de șapte ani.

Pe timpul acestei guvernări s-a dovedit că unele interimate în sistemul justiției pot dura aproape cât un mandat sau chiar și mai mult. Și atunci, îi dau dreptate procurorului general Ion Munteanu, interimatul este o modalitate de a ține șeful unei procuraturi în nesiguranță, în incertitudine, nu îi permite să își manifeste plenar potențialul managerial, iar pe procurorii subordonați interimarului – potențialul procesual. Procurorii sunt forțați astfel să fie comozi, să nu creeze probleme celor de care depinde numirea ulterioară în funcție al șefului pentru un mandat deplin.

Dacă un procuror general interimar devine procuror general cu mandat deplin, este oare aceasta o garanție că lucrurile se vor schimba în procuratură? Sau vorbește doar despre faptul că interimatul a fost un termen de încercare? Un fel de a demonstra loialitatea înainte de a i se încredința mandatul. Eu nu spun că domnul Munteanu ar fi neapărat loial guvernării. Urmează să vedem ce se va întâmpla în viitor. Dar e o întrebare valabilă în raport cu toate perioadele interimatelor din trecut ale în care s-au aflat șefii diferitor procuraturi perioade îndelungate.

Concursul pentru funcția de Procuror General s-a desfășurat spectaculos. Mai întâi, concursul ar fi fost trucat de un membru al Consiliului Superior al Procurorilor (CSP), integritatea căruia n-a dat de bănuit în procesul de prevetting. Apoi, concursul a fost anulat și s-a pornit chiar și un proces penal, iar membrul CSP a demisionat la doar 2 luni de mandat. Apoi, a eșuat și procesul penal intentat, atunci când, la repetarea concursului a învins cel despre care acum se speculează că ar fi trebuit să iasă învingător din start – actualul procuror general.

Eu nu cunosc care este adevărul și nu exclud că toți cei implicați în organizarea și eșuarea concursului și a procedurilor penale, au fost sinceri. Doar că deocamdată Procurorul General Ion Munteanu nu își asumă prea multe lucruri. Este împiedicat să o facă sau trebuie să mai așteptăm? Mă întreb dacă a fost numit așa cum a fost numit, cu sacrificii, cu anularea unui concurs și cu un proces penal pentru ca să ajungă în funcție ca să ce..? Ca să facă lucrurile altfel? Sau ca să rămână exact cum a fost în perioada în care era interimar?

Lupte intestine între instituțiile anti-corupție

Cum evaluați activitatea Procuraturii Anticorupție și Centrului Național Anticorupție, și care sunt cauzele fricțiunilor care apar între cele două instituții?

Dacă sincer, fricțiunile dintre aceste două instituții la fel nu este o noutate. Problema doar a devenit mai vizibilă în ultima perioadă, deși rivalitățile durează de mai mulți ani. Organele de forță întotdeauna au fost oarecum mai arogante.

E normal ca procurorii și ofițerii anticorupție să aibă un discurs mai asertiv, să fie curajoși, siguri de acțiunile lor, îndrăzneți, provocatori. Până la un anumit punct, existența unei concurențe între organele de forță este o chestiune ce ține de caracterul și natura lor intrinsecă. Deci, nu este vorba neapărat de ostilitate, mai degrabă este vorba despre o concurență, care dintotdeauna a existat între CNA și Procuratura Anticorupție (PA). Conducătorii inteligenți ai CNA și PA întotdeauna au înțeles că eficiența lor depinde de lucrul în tandem al acestor instituții.

Ceea ce se întâmplă în ultima perioadă, este totuși altceva. Frații de arme în lupta anticorupție, CNA și PA, au fost despărțiți cu forța.

După reformarea din anul 2012, CNA sub conducerea PA, s-a concentrat exclusiv asupra luptei împotriva corupției, în special a corupției mari. În 2016, acest lucru s-a schimbat, când a fost reformată Procuratura, iar efectul reformei CNA a fost compromis. Procuraturii Anticorupție i s-au atribuit competențe proprii de luptă cu corupția la nivel înalt. Procurorii însă nu au propriile resurse operative, tehnice, etc. Oricum trebuiau să mizeze pe CNA. Iar rivalitatea dintre instituții s-a aprofundat; „cine-i șeful?”, CNA care are toate aceste resurse, ori procurorii care derulează urmărirea penală în cazuri deosebit de importante?

Și astăzi există aceeași concurență, considerată normală. Deja de mai mulți ani, de fiecare dată când în Republica Moldova se fac schimbări în Procuratură, ni se tot spune că se creează un DNA [Direcția Națională Anticorupție] la fel ca în România. Eu am auzit asta și în 2012, și în 2016, și în 2019, și acum când PA a fost separată de CNA.

Problema mare este că în Republica Moldova instituțiile sunt configurate altfel decât în România. Nu putem trage la indigo un DNA ca în România. Noi trebuie să înțelegem care sunt avantajele și dezavantajele noastre și să creăm o instituție care ar funcționa. E suficient să înțelegem ce potențează eficiența DNA-ului în România ca să creăm mecanisme proprii care ar potența în mod similar Procuratura Anticorupție (PA) la noi.

Dar nu distrugând CNA, și nici comasând cele două instituții. Veronica Drăgălin, la un moment dat, a zis că Procuraturii Anticorupție pe care o conduce nu-i ajung resursele existente în CNA și prin urmare a opinat ca PA să ”înghită” CNA-ul. Atunci acest conflict între Procuratură și CNA a fost rezolvat politic, astfel încât dosarele CNA să nu mai fi duse de procurorii anticorupție, iar procurorii anticorupție să nu mai lucreze cu CNA.

Cum vedeți ideea unui Tribunal Anticorupție care să miște cu celeritate cazurile mari de corupție. Este viabilă sau nu această idee și de ce?

Eu sunt o mare susținătoare a ideii creării unui instanțe de judecată anticorupție în Republica Moldova. O să vă explic de ce.

Există state în care lupta împotriva corupției are parte de o abordare specializată. Adică, se creează instituții speciale anticorupție. Și există țări care nu specializează pe nimeni în acest sens, considerând corupția o infracțiune ca oricare alta, cu care trebuie să lupte organele de poliție, procurorii și instanțele care examinează toate tipurile de infracțiuni.

În Republica Moldova, la fel ca în România, s-au creat specializări anticorupție. S-a considerat că e multă corupție, că aceasta este o problemă serioasă, iar din acest motiv trebuie să antrenăm profesioniști special pregătiți, cărora să le dăm resursele necesare ca să se poată concentra doar asupra acestui fenomen infracțional, grav de tot pentru noi.

În România au fost specializate Direcția Națională Anticorupție (DNA), Direcția Generală Anticorupție (DGA), Agenția Națională de Integritate (ANI).

În Republica Moldova există CNA, responsabilă de prevenție, educație și combaterea corupției în toate sectoarele, pe întreg teritoriul țării. CNA nu are un omolog exact în România, deși are multe instituții omoloage în lume. Spre exemplu, în țările baltice. În lume acest model instituțional este supranumit universal, adică cel care combină funcțiile de prevenire, educație și combatere a corupției. Modelul universal vine de la legendarele modele asiatice din Singapore și HongKong.

În Republica Moldova mai există Procuratura Anticorupție (PA) și Agenția Națională de Integritate (ANI), la fel ca în România. Există și SPIA, un serviciu de protecție internă și anticorupție a Ministerului de Interne, mai curând echivalentul DGA-ului românesc.

Așadar, și în Republica Moldova, și în România avem anumite organe specializate de prevenire și combatere a corupției. Însă rezultatele și eficiența tuturor acestor organe speciale depind într-un final de soluția instanței de judecată.

Chiar dacă se vorbește foarte mult în societate despre corupție, judecătorii, nefiind specializați, nu pot da prioritate dosarelor de corupție, căci pe masa judecătorilor ajung tot felul de dosare, iar volumul lor de lucru este în constantă creștere, mai ales din cauza proceselor de vetting și pre-vetting din justiție. Așadar, în măsura în care au timp – judecătorii examinează dosarele de corupție, de rând cu multe alte tipuri de dosare.

Eu, personal, cred că instanța anticorupție ar fi fost o alternativă excelentă la toate vetting-urile care se fac în acest moment. Nemulțumirea oamenilor legată de justiția din Republica Moldova sunt legate de examinarea dosarelor de rezonanță, majoritatea absolută a cărora sunt dosare de corupție. Dar ele reprezintă un procent mic din volumul total de dosare. Numărul cauzelor de corupție este sub 1% din toate categoriile de cauze din care se constituie volumul de lucru al instanțelor de judecată.

În general, oamenii de rând ajung foarte rar să meargă în instanța de judecată. Ei nu au cum să-și formeze o opinie proprie despre ce este și cum se face justiția. Cetățenii percep justiția doar din ce văd la televizor. Iar la televizor ei văd doar ceea ce le spun politicienii sau jurnaliștii. Dacă esența reformei justiției este „hoții, la pușcărie!”, atunci trebuie să înțelegem foarte clar că este vorba despre o categorie foarte îngustă de cauze.

Numărul anual de dosare de corupție transmise în instanța de judecată de către procurori este de până la 200, maxim 300. Or, acesta nu este nici măcar jumătate din volumul anual de lucru al unui singur judecător, care astăzi este între 500-1.000 de dosare anual.

Prin reformele din justiție noi astăzi „terorizăm” într-un fel întregul sistem judiciar, afectăm grav funcționarea sistemului din toată țara, pe toate categoriile de cauze: divorțuri, datorii, furturi, moșteniri – toate și orice. Cauzele de corupție nu sunt o excepție. Noi am pus sistemul judecătoresc cu susul în jos și aproape că l-am blocat. Iată aceste evaluări extraordinare numite vetting continuă să-l paralizeze din ce în ce mai mult.

De ce ne-a trebuit o asemenea reformă? Pentru că am vrut să vedem o altfel de dinamică pe anumite dosare de „hoții, la pușcărie!”, numărul cărora este mai mic decât volumul de lucru anual al unui singur judecător. Iar în final nimeni din hoții pe care-i așteptam să ajungă la pușcărie, așa și nu a mai ajuns acolo. Ba chiar din contra, sistemul judiciar și procuraturile disfuncționale de la reformă doar sporește confortul psihologic al hoților.

În Republica Moldova sunt în jur de 400-450 de judecători și 600-650 de procurori. Unii din ei sunt corupți și ne dau mari dureri de cap. Dar oricât de tare ne-ar durea capul de la ei, pastilele cu acțiune focalizată asupra durerilor de cap sunt preferabile ghilotinei. Or, dacă există corupție în toate structurile de stat, pentru consecvență, guvernarea ar trebui să aplice aceeași abordare cu vetting-ul peste tot. Și atunci nu ar mai funcționa mai nimic, de la grădinițe până la Parlament.

Chiar dacă dosarele de corupție nu sunt multe, totuși, având în vedere importanța lor pentru societate, ar putea fi specializați cel mult cinci judecători. Așa am putea să asigurăm ceea ce oamenii așteaptă de mult timp – celeritate și eficiență. Asta nu înseamnă exclusiv soluții de condamnare. Pușcărie doar dacă se va demonstra că sunt hoți și corupți. În caz contrar, nevinovății să fie la libertate.

Nu cred că sunt complementare cele două abordări de reformare a justiției: 1) a ”ghilotinei” prin vetting și 2) a ”tratamentului pentru dureri de cap” prin crearea instanței anticorupție. Era mai logic să se încerce pastilele pentru dureri de cap înainte de tăierea capului și nu după. De asta mi se pare cam lipsit de sens să se discute astăzi despre crearea instanței specializate anticorupție. Ce-ar putea face aceasta în condițiile de azi decât să se plictisească?

Procuratura Anticoruptie “sângerează” încă de dinainte de a se începe vettingul. Deși Parlamentul le-a dublat pe hârtie numărul de angajați, în realitate, numărul de procurori existent deja s-a înjumătățit, iar vetting-ul integrității lor nici nu a început. Pe lângă integritate, un procuror anticorupție mai are nevoie de curaj. Procurorul care este doar integru, dar îi lipsește curajul nu este eficient să lupte cu corupția. Cu procurori care sunt doar cuminți sau cu cei care stau cu grija vetting-ului în cap, crearea unei instanțe specializate anticorupție este complet inutilă.

Dacă sistemul judiciar și al procuraturii își vor reveni cândva, iar nemulțumirile față de munca lor vor continua, ideea creării unui Tribunal Anticorupție ar putea redeveni actuală.

Justiție selectivă

Ce ne puteți spune despre selectivitatea justiției și care sunt observațiile Dvs privind acest fenomen în timpul actualei guvernări comparativ cu guvernele anterioare de dinainte de iulie 2021? Știu că monitorizați acest fenomen în cadrul unui raport al Freedom House?

Da, fac acest lucru împreună cu jurnalista Mariana Rață, în cadrul unui studiu pentru Freedom House. În baza criteriilor elaborate de noi, monitorizăm deja de mai mulți ani selectivitatea justiției penale în cauzele de rezonanță. De asta vă spuneam anterior că majoritatea dosarelor de rezonanță sunt dosare de corupție. Nemulțumirile care există în societate și la politicienii de la guvernare despre justiție țin în mare parte de ceea ce se știe despre dosarele de rezonanță.

De aici vin și toate concluziile pe care le-am enunțat mai sus în acest interviu despre judecătorii, procurorii specializați anticorupție etc.

Know-how-ul acestei guvernări este că cei care au fost implicați în reforma justiției, fac parte dintr-un grup de interese special care are pârghii de a influența justiția. Sunt aceleași persoane care au fost, de asemenea, în diferite structuri de forță, ministere, Parlament, CSM. Anumite dosare penale erau de interes pentru membrii acestui grup, fie că era vorba despre dosarele în privința membrilor acestui grup, fie că era vorba despre dosarele oponenților lor.

În cazul oponenților acestui grup, procesele în justiție s-au desfășurat de o manieră nefericită pentru ei, iar pentru afiliații grupului – de o manieră foarte blândă. Totodată, acest grup livra parcursul necesar al unor dosare de rezonanță, atunci când apărea un interes politic potrivit.

Spre exemplu, în aceeași perioadă în care a apărut suspiciunea că guvernarea și oponenții ei politici, Igor Dodon și Partidul Socialiștilor au bătut palma și au ajuns la unele înțelegeri electorale pentru alegerile prezidențiale și cele parlamentare, imediat s-a schimbat și viteza examinării dosarelor penale în care era vizat Igor Dodon și Partidul Socialiștilor la Curtea Supremă de Justiție, acestea fiind trecute, practic, pe linie moartă.

Parlamentul a votat mai multe legi ca să înlăture un anume procuror din dosarul lui Igor Dodon. A schimbat condițiile pentru ca acest procuror să nu poată activa în cadrul procuraturii specializate, iar prin urmare să nu mai poată susține acuzarea de stat în dosarele respective.

Parlamentul a votat și alte legi care ar putea schimba soarta examinării cauzelor de rezonanță. S-a propus să fie abrogat alineatul unui articol din Codul Penal în baza căruia i-a fost înaintată învinuirea lui Igor Dodon în cadrul unui alt dosar penal. Propunerea a fost votată în prima lectură în Parlament, apoi presa a observat și procedura legislativă s-a oprit. Dar proiectul nu a fost nici retras, nici nu a fost votat încă în a doua lectură.

Prin aceste intervenții, Parlamentul a favorizat un inculpat într-un dosar de rezonanță pentru ca justiția să nu mai aibă ce face decât să-l disculpe. Este cea mai directă influență a politicului asupra justiției: schimbi legea, iar justiția să o aplice după cum ai schimbat-o. Schimbarea regulilor de joc de o manieră atât de vizibilă prin modificarea legilor prin Parlament este o metodă inedită de intervenție a politicului în actul de justiție.

Reformele curente din justiție nu au redus corupția din justiție, mai degrabă au perpetuat selectivitatea ei. Justiția devine selectivă, în primul sub influența politicului. Actualul politic, pe lângă metodele tradiționale de influențare a justiției, a descoperit forme noi de determinare a justiției să fie selectivă.

Vă mulțumim!