Social

Femeia în beretă albastră

În armată femeile trebuie să fie de două ori mai bune decât bărbații ca să reușească

Autor: Tatiana Bunduchi
01/08/2022 2740

„A simțit, cum țeava unei arme i-a atins corpul. A urmărit cu ochii cum mai multe automate au fost îndreptate spre ea și colegii ei în căști albastre. Zeci de automate. Erau înconjurați de o groază de rebeli înarmați. Erau mulți. Foarte mulți. Și tare furioși. Strigau, înjurau, amenințau” - sunt crâmpeie din trăirile unei ofițere din Armata Națională a Moldovei, aflată în misiune de pacificare în trupele ONU.

În misiunile internaționale femeile sunt la egal cu bărbarții, dar ca să reușească ele trebuie să fie de două ori mai bune decât colegii lor. Ele trebuie să combată stereotipuri, să dovedească că sunt profesioniste...

Beretele și căștile albastre, ca element obligatoriu al uniformei militare, de 66 de ani sunt simbol al forțelor ONU de menținere a păcii.

 

Operațiune de pacificare sub egida ONU

La un moment dat din gloata zgomotoasă a pășit un bărbat. Se vedea, că este foarte sigur pe sine. Se simțea că are mare autoritate între ai săi. Nu avea armă, dar era păzit de câțiva bodyguarzi cu automate la piept. S-a făcut liniște.

„Cine-i șefu?,”- a întrebat, dar mai degrabă a strigat, bărbatul. În songo, limba băștinașilor.

 „Probabil, e comandantul lor,” - s-a gândit Tatiana și a răspuns ferm: „Eu.”

Concomitent, a simțit cum i s-au aprins obrajii și i s-a umezit cămașa pe spate.

Dar vocea i-a sunat calm: „Ce doriți?”

Bărbatul s-a apropiat de ea.

Tatiana îl privea atent. Avea vreo 50 de ani. Înalt, slab. Cam de un metru nouăzeci. Cu un cap mai înalt decât ea. Avea pielea de un negru intens. Era îmbrăcat în haine în culorile pământului, iar pe cap avea un turban roșu.

Stăteau ambii față în față. La distanța unei mâini întinse.

”Ce naiba căutați aici?”, a răcnit căpetenia grupului de rebeli.

Vocea lui suna brutal și dictatorial.

Se întâmpla în primăvara anului 2021, când Tatiana Scutari, ofițeră în Armata Națională a Moldovei, se afla într-o operațiune de pacificare sub egida ONU în Republica Centrafricană, țară bântuită și măcinată de multă vreme de conflicte interne. Era într-o misiune de patrulare în Regiunea Bambari din sudul țării, cu alți 3 observatori, un translator și câțiva însoțitori de securitate dintr-un contingent ONU din Mauritania, stat din nord-vestul Africii.

Observatorii, conform regulamentului, nu purtau arme.

În ziua aceea, Tatiana împreună cu ceilalți observatori veniseră într-un sat și, ca de obicei, discuta cu localnicii despre nevoile acestora – dacă au hrană, apă, medicamente, lucruri elementare, dar vitale în orice comunitate. Informația și datele adunate urmau să fie transmise către organizații de caritate, incusiv către Crucea Roșie.

Pe lângă toate nevoile pe care le aveau, primarul satului s-a mai plâns că, de mai multe zile, sunt terorizați de rebeli înarmați. Săptămâna trecută le-au dat foc la câteva case, au răpit câteva femei și le-au luat puținii bani pe care-i mai aveau.

Când discuta cu primarul, Tatiana a auzit un zgomot puternic de motoare, care venea din partea stângă a satului.

Toți cei prezenți au întors într-acolo privirile. Spre ei, în plină viteză, goneau mașini de teren care săltau zgomotos la hopuri și care erau încărcate ochi cu oameni înarmați. Primarul satului s-a oprit la jumătate de cuvânt.

Mașinilie au virat spre grupul de pacificatori, fără să scoată din viteză. Au frânat brusc, una după alta, chiar lângă ei. Bărbați de culoare de diferite vârste – înalți, slabi au sărit agitați din mașini. I-au înconjurat și au început să strige la ei și să-i amenințe cu armele.

Erau nerași, îmbrăcați în haine murdare, unii - desculți, dar cu toții înarmați până în dinți cu automate și arme. Erau înfuriații. Și mulți. Mult, mult mai numeroși decât pacificatorii.

Localnicii s-au dat la o parte.

Toți colegii Tatianei au rămas pe loc. S-au grupat. Unul lângă altul. Tatiana le-a simțit atingerea corpurilor. Respirația. A simțit, cum s-au făcut un tot întreg.

Asta i-a dat curaj.

...Căpetenia bandei continua să se răstească dușmănos la observatori. Repeta aceleași fraze: ”Ce căutați aici? De ce ați venit? Dac-ați venit, aici rămâneți! Toți!”. Scăpăra de mânie. Au început să strige și alți rebeli, îmboldind nervoși, cu armele, pacificatorii.

Situația ieșea de sub control.

Translatorul, alături de Tatiana, îi traducea rapid strigătele răstite ale războinicilor.

Pacificatorii rămâneau pe loc. Alături. Tatiana vedea și simțea că erau calmi și concentrați.

Tatiana îl urmărea atent pe liderul grupării. A reușit să-i prindă privirea și a început să-i vorbească. Liniștit. Realiza că singura lor șansă să plece teferi, era să fie convingătoare. De ea depindea totul.

A trebuit să-și adune toată puterea de voința ca să-și mențină calmul și să găsească argumentele necesare. Rapid. Nu avea timp pentru meditații. Puteau fi împușcați fără milă. Grupările militare din zonă erau războinice. Aveau interese. Aici se aflau minele de aur. Mai multe bande înarmate voiau să le controleze.

Șeful rebelilor nu înceta să se agite. Țipa în gura mare, în limba lui songo, că pământurile satului îi aparțin și că nu are de gând să le cedeze.

Translatorul traducea.

Tatiana îi asculta cu atenție.

Devenea clar motivul furiei. Nu pământurile satului, ci minele de aur de pe ele voiau războinicii să le mențină. Păi, și ce au pacificatorii cu pământurile satului și cu minele de aur?!  Nicio legătură! Dar asta mai trebuia să înțeleagă și liderul războinicilor. Și Tatiana-i vorbea. Cumpănit, cu răbdare, cu îngăduială, chiar. Dar, în același timp, cu un soi de fermitate care dădea greutate dovezilor. Îi repeta, că sunt pacificatori. Că au venit cu pace. Că vor să ajute băștinașii cu provizii. Cu apă. Cu medicamente. Că au venit în sat cu gând bun. Că au venit pentru că sătenii au nevoie de ajutor.

Ușor-ușor, căpetenia bandei s-a mai domolit. S-a ajuns la momentul, când translatorul putea traduce, pe rând, ce spunea fiecare. Și ascultau ce spune unul celuilalt. Până atunci Tatiana era întreruptă la jumătate de frază sau de cuvânt.

Într-un târziu, comandantul grupării s-a liniștit și le-a ordonat oamenilor săi să coboare armele și să-i lase pe pacificatori să plece. Rebelii, fără mare dorință, au rupt cercul, făcând un coridor îngust.

Sarcină îndeplinită 

Pacificatorii au trecut prin coridoul viu al războinicilor și au urcat în Nisan-urile lor miltare. Fără a privi în urmă. Au pornit rapid motoarele și au ieșit în viteză din sat. Tatiana s-a uitat la vitezometru. El arăta 250 km pe oră. Concomitent urmărea ce se întâmplă în jur în oglinda retrovizoare. Drumul era curat. Nimeni nu-i urmărea.

Atunci a tras adânc aer în piept. De câteva ori. Și a răsuflat ușurată.

S-a uitat la ceas. În sat au stat cam o oră. O oră?! Parcă a fost o veșnicie!

A încercat să reconstituie cele întâmplate, dar zadarnic – Nissan Patrol-ul îi purta dintr-o parte în alta la desele cotituri și-i sălta ca pe arcuri la fiecare hop. Iar hopurile nu se mai terminau. Groaznice drumuri! Practic, inexistente. Parcă ai merge prin miriște, dar nici miriște nu e – noroi împietrit și bolovani cât văd ochii, de să-ți lași aici toate roțile! Pentru o clipă gândurile au dus-o la drumurile de acasă. A zâmbit în sinea ei: ”Avem drumuri proaste?! Da, consideram că-s proaste, până nu le-am văzut pe cele de aici”. Mașina a scăzut din viteză, când au trecut peste un pod, gata să se prăbușească. Acasă nu s-ar fi aventurat niciodată să treacă peste el. Nici pe jos...

În câteva ore au ajuns la locul de dislocare al pacificatorilor. Aici, într-un târziu, Tatiana a putut în voie să întoarcă pe toate părțile incidentul din sat, primul de felul ăsta de când era aici. Mare aventură! Aici îi putea zice aventură. Acolo îi părea sfârșitul lumii. Putea să se-ncheie tragic? Cine știe?!

Se miră, cumva, că a fost lucidă, răbdătoare și, mai ales, calmă. Calmitatea nu era în firea ei. Născută în zodia gemenilor, era foarte sociabilă, dar se aprindea ușor. Și, de obicei, răspundea în ping pong la toate replicile.

Azi n-a fost așa. Azi a fost diferit. A fost ceva dincolo de ce știa până acum despre sine. Și despre ce poate face o vorbă. Spusă pașnic, cumpătat, cu răbdare.

Pentru Tatiana, acesta a fost unul dintre momentele care a marcat-o cel mai mult în timpul misiunii de pacificare. Acest caz i-a pus la încercare curajul, competențele de comunicare și capacitatea de a-și menține calmul într-o situație de risc pentru viață. Viața ei. Viața colegilor.

A reușit. Au reușit. Toți împreună. Cu toată echipa. Avea camarazi buni.

...Întâmplarea a făcut, ca peste un timp să se mai întâlniească cu căpetenia grupării militare. Acela, când a văzut-o, i-a întins mâna.

“Înseamnă că sarcina a fost îndeplinită,” – s-a gândit atunci Tatiana cu mândrie.

În misiune, situații de acest fel se întâmplau des. 

În misiune. Foto: arhiva personala. Tatiana Scutari.  

18 luni de misiune 

Tatiana Scutari, ofițeră principală în Armata Națională a fost detașată în misiunea de menținere a păcii, sub egida ONU, în Republica Centrafricană, în perioada 10 februarie 2020 – 22 august 2021. Erau timpuri grele, atât pentru populația locală, cât și pentru pacificatori. Consecințele pandemiei Covid-19 și a alegerilor prezidențiale din 2020 erau resimțite în toată țara.

Republica Centrafricană. Sursă: worldatlas.com

 

Fostă colonie franceză, Republica Centrafricană, cu o populație de aproximativ 5 milioane de oameni, din 1960 încoace, de când și-a câștigat independența, e bântuită de revolte armate, lovituri de stat și rebeliuni. Numeroase forțe politice și militare din interior și din exterior vor să dețină controlul asupra zăcămintelor mari de uraniu, țiței, aur și diamante. În ciuda bogațiilor naturale și a terenurilor arabile de care dispune, Republica Centrafricană rămâne una dintre cele mai sărace țări din lume și printre cele mai sărace zece țării din Africa.

Drumul după apă, periculos 

Criza mondială provocată de Covid-19 a agravat situația din țară și așa precară a popuației băștinașe. Respectarea măsurilor de igienă era cu totul problematică pentru majoritatea centrafricanilor care aveau acces redus la apă și săpun. Mulți dintre ei trăiau în tabere strămutate improvizate și suprapopulate. Apa, mai ales, devenea o provocare zilnică. Deseori apa era departe, nu întotdeauna potabilă, iar traseul - periculos. În asemenea condiții pandemia nu putea să nu facă ravagii.

Țara a fost închisă pentru aproape 4 luni în care au fost anulate toate zborurile. Nu puteau fi aduse ajutoare umanitare. Stocurile de medicamente și de alimente existente s-au epuizat cu repeziciune. Cel mai mult au suferit numeroșii localnici total dependenți de ajutoarele Crucii Roșii și ale altor organizații caritabile internaționale.

Covid-ul a complicat enorm acțiunile pacificatorilor, în special, în comunicarea cu băștinașii. În măști sufocante pe o arșiță de 35-45 de grade, la distanță de 1-2 metri, nu le poți strânge mâna, nu-i poți îmbrățișa, nu le poți lua copiii în brațe. Și atunci, cum să le câștigi mai ușor încrederea?!

Și apoi, nici pacificatorii, chiar vaccinați în mod obligator, nu erau feriți de Covid.

Misiunea - provocare 

Tatiana a lipsit de acasă optsprezece luni. Să plece în misiune a fost o decizie grea. Lăsa acasă soțul și doi copii – pe Teodor de 6 ani și pe Sofia de 13 ani. Ca soție și mamă, înțelegea că despățirea de casă, de familie, dar, mai ales, de copii, va fi cel mai mare chin. Știa că misiunea în care merge va fi de durată. Dar a dorit să încerce. Să-și testeze limitele. Să înțeleagă de ce este capabilă. Ca om. Ca profesionistă. Ca militară.

Până a îndrăznit să se înscrie în concurs, și până a trecut toate etapele, la egal cu militarii bărbați, a discutat îndelung în familie. Au analizat pe îndelete. Pe așezate. Împreună. Aveau la ce se gândi. Pentru că nu se ducea într-o deplasare pe-o săptămână – două. Și nu era o deplasare obișnuită. Pleca la 5 mii de kilometri de casă pe un an an și jumătate într-o țară lipsită de liniște și pace. 

Despărțirea de familie a fost chinuitor de suportat, în special, în prima perioadă după plecare. De cum pornea să vorbească prin WhatsApp cu băiatul cel mic, începea să plângă. Soțul o liniștea, de fiecare dată: „Acasă totul e bine și va fi bine. Noi aici avem grijă de noi, tu acolo ai grijă de tine.”

Tatiana comunica cu ai săi ori de câte ori avea ocazia. Cu video și fără. Era important să-i audă. Să știe că sunt în siguranță. Că au ce mânca. Că merg la școală, la grădiniță și la serviciu și că se simt bine.

E mare lucru să știi ce-i acasă. E mare lucru să înțelegi cât de bine-i acasă!

În Africa era cu totul altfel.

Alegeri prezidențiale și monitorizarea din partea forțelor ONU

În perioada misiunii Tatianei Scutari în Republica Centrafricană, în 2020, s-au desfășurat alegeri prezidențiale și parlamentare. Jurnaliștii și observatorii internaționali le-au botezat ”alegeri sub amenințarea armelor”. Forțele ONU de menținere a păcii au trebuit să le monitorizeze și să le țină sub control.

Oficiul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (OHCHR), cu câteva zile înainte de scrutinul programat pentru 27 decembrie, declara că este profund alarmat de escaladarea violențelor în Republica Centrafricană. Potrivit OHCHR, în alegerile prezidențiale, au existat numeroase atacuri împotriva forțelor de securitate, a candidaților și a lucrătorilor electorali. Сiocnirile dintre grupările armate și forțele de securitate au avut loc pe o zonă vastă, inclusiv în apropierea capitalei Bangui.

În acelaș timp, purtătorul de cuvânt al operațiunii de pace a ONU, Vladimir Monteiro, a deplâns campania de dezinformare desfășurată de anumite forțe din Africa Centrală împotriva misiunii ONU în Republica Centrafricană, care urmărea să pună sub semnul întrebării angajamentul real al căștilor albastre militare, precum și imparțialitatea trupelor de menținere a păcii.

Sate de femei abuzate 

Ca peste tot, cel mai mult aveau de suferit localnicii neajutorați și împovărați de sărăcie. Tatiana a văzut multe. Și multe au marcat-o profund. Își ținea cu dinții lacrimile, când vedea copii morți din cauza foamei. I se strângea inima de durere, când vorbea cu bătrâni înfometați, care nu mai doreau să trăiască. I se umplea sufletul de tristețe amară, când întâlnea mame care erau gata să-și vândă bebelușii nou-născuți ca să-și poată întreține restul copiilor.

A întâlnit un sat întreg de oameni abandonați, o comunitate restrânsă – numai femei și copii. Femei, izgonite din satele lor pentru că, fiind abuzate, au născut copii, considerați de săteni nelegitimi.

Tatiana a lucrat cu acele femei. Erau speriate, neajutorate, încrâncenate. Violate, unele din fragedă copilărie, maltratate, cu frică de bărbați, dată pe față. Alungate cu cruzime din localitățile lor. Lăsate de izbeliște de rude și prieteni. Cum să te apropii de ele? Cum să le faci să-și deschidă sufletele? Cum să le convingi să-și verse necazul și amarul? Tatiana a reușit. Cum? Nu neapărat prin cuvinte. Au vorbit inimi și suflete de femei. Dincolo de care nu s-a făcut văzută nici uniforma militară, nici epolețiii, nici bereta albastră...

Cu unele dintre femeile băștinașe Tatiana a reușit să se împrietenească. Iar copilașii lor au purtat hăinuțe Made in Moldova. 

Elena Scutari, ajutând femeile din Africa. Foto: arhiva personală 

Femeile militare din Moldova în misiuni internaționale sub egida OSCE 

Începînd cu 1997, Republica Moldova a contribuit la misiunile internaţionale sub egida OSCE în Republica Cecenă, Kosovo, Macedonia, Georgia, Tadjikistan, Ucraina și sub egida NATO - în Bosnia şi Herţegovina.

Din aprilie 2003, Republica Moldova, în calitate de stat membru ONU a detaşat militari moldoveni în zonele instabile din punct de vedere al securităţii. Militarii Armatei Naţionale au participat la operaţiuni de menţinere a păcii, sub egida ONU în Liberia, Côte d’Ivoire, Sudanul de Sud, Kosovo, Republica Centrafricana, Georgia, precum şi în cadrul forţelor multinaţionale din Irak.

Anual, prinr-un sistem de rotaţie, Republica Moldova detaşează între 8 şi 10 militari în misiunile de menținere a păcii. Începând cu anul 2007, 15 femei din Republica Moldova au participat la asemenea misiuni,

Actualmente, 51 de militari moldoveni, inclusiv 3 femei, fac parte din batalioanele căștilor albastre.

Până în prezent 949 militari moldoveni au participat la misiuni internaționale.

20 la sută din locurile în misiunile de menținere a pacii sunt repartizate femeilor

Calea femeilor către Armata Națională a fost una lungă. Până în 2012 femeile încă nu aveau dreptul să participe la instruiri în domeniul militar. Femeile din Armata Națională s-au reunit într-o asociație profesională, fiind determinate să aibă o voce unică pentru punerea în practică a mai multor acte internaționale care protejează drepturile femeilor, să elaboreze documente care să asigure o mai bună implicare a femeilor în diferite acțivități, misiuni internaționale. Ele recunosc că au drepturi egale cu bărbații militari, dar spun că trebuie să fie mai bune de două ca bărbații, ca să fie percepute la egal. Încă mai trebuie să lupte cu stereotipurile, să dovedească că sunt profesioniste.      

 “În ultimii ani, femeile sunt mult mai dornice să participe la misiuni de menținere a păcii. Avem femei, care sunt pregătite să participe repetat la misiuni de pacificare. Ne dorim ca numărul acestora să crească. Deja sunt 15 femei care au participat la misiuni și numărul lor va crește, deoarece vor fi implementate politici, care vor veni în suportul acestor femei”, spune Elena Țarălungă, președinta Asociației femeilor în Armata Națională. Ea precizezaă că este un principiu obligatoriu care vine din partea ONU, astfel ca în fiecare an să fie repartizate 20% din locurile în misiunile de menținere a pacii femeilor, respectiv, obligatoriu în fiecare an, 2 femei, reprezentante ale Armatei Naționale, sunt detașate în misiunile de menținere a păcii, acolo unde este nevoie de ele.  

Menținerea păcii este definită de Națiunile Unite drept o modalitate de a ajuta țările sfâșiate de conflicte să creeze condiții pentru o pace durabilă. ONU trimite forțe pentru menținerea păcii în regiunile unde un conflict armat a încetat de curând, sau a fost suspendat, pentru a încerca impunerea unor acorduri de pace și pentru a descuraja combatanții de la a relua ostilitățile. ONU nu are propria forță militară și aceasta este asigurată prin voluntariat de către statele membre. Forțele de menținere a păcii ONU – militari, polițiști și personal civil din mai multe țări, monitorizează și observă procesele de pace care apar în situații post-conflict și îi ajută pe foștii combatanți în implementarea acordurilor de pace pe care le-au semnat. O astfel de asistență include acțiuni de întărire a încrederii, aranjamente de împărțire a puterii, sprijin electoral, consolidarea statului de drept și dezvoltarea economică și socială.

Femeile militare trebuie să combată steriotipuri, să dovedească că sunt profesioniste 

Natalia Albu este autoarea Raportului de evaluare al Programului național de implementare a Rezoluţiei 1325 a Consiliului de Securitate al ONU privind Femeile, Pacea și Securitatea pentru anii 2018-2021. Ea a elaborat și Planul de Acţiuni cu privire la punerea în aplicare a acestui documente. 

„Aceste misiuni au caracter civil, ceea ce nu presupune implicare în operațiuni militare sau susținerea anumitor structuri militare în regiunile post-conflict. Deci, într-o misiune de menținere a păcii poate să plece un militar bine instruit și nu contează care este genul acestuia – că este bărbat sau este femeie. Ca și bărbații, femeile, care pleacă în misiuni, se află în același mediu de securitate, locuiesc în aceleași tabere, beneficiază de aceeași asistență medicală, au acces la aceleași resurse. Nu există diferență că bărbații în misiuni au anumite facilități, iar femeile nu au. Și invers. Ei sunt profesioniști și au aceleași facilități, aceleași responsabilități și aceleași provocări”, spune Natalia Albu. 

„Problema rezidă în relațiile culturale. Ele pleacă în zonele, cu societate patriarhală, unde femeile trebuie să stea la bucătărie, să aibă grijă de familie și nu sunt percepute ca militare care asigură securitatea. Și atunci ele trebuie să combată stereotipuri în mediul, în care activează – să demonstreze că ele sunt profesioniste, că sunt aici ca să asigure securitatea alături de bărbați„.

„De altfel, rezoluțiile internaționale solicită participarea tot mai activă a femeilor în astfel de misiuni, pentru că s-a demonstrat că situațiile de conflict și post-conflict afectează diferit bărbații și femeile, fetele și băieții. Femeile suferă mai mult ca urmare a acestor conflicte. Și când militarii sunt într-o misiune internațională, deseori, reieșind din specificul cultural, femeile băștinașe sunt mai dispuse să discute despre probleme și necesități cu femeile pacificatoare, decât cu bărbații pacificatori. În acest sens, este de apreciat și există o tendință națională să pregătească femei militare care ar putea să participe în misiuni de menținere a păcii.“ -

ONU solicită tuturor actorilor să protejeze drepturile femeilor

Rezoluția 1325 a Consiliului de Securitate al Organizției Națiunilor Unite privind Femeile, Pacea și Securitatea a fost aprobată în unanimitate cu 21 de ani în urmă de către toate țările membre ONU. Este prima rezoluție care abordează impactul războiului asupra femeilor și contribuția femeilor la soluționarea conflictelor și la pacea durabilă.

Prin adoptarea, pe 31 octombrie 2000, a Rezoluţiei 1325, a fost recunoscut efectul disproporţionat al conflictelor armate asupra femeilor și fetelor şi s-a subliniat rolul esenţial al femeilor în prevenirea conflictelor, în situații de postconflict, precum şi în eforturile de reconstrucţie.

Rezoluția ONU solicită tuturor actorilor să protejeze drepturile femeilor, să prevină violența asupra femeilor și fetelor, să țină seama de nevoile și prioritățile acestora și să implice femeile în procesele de prevenire a conflictelor, de reglementare a conflictelor, precum și de reconstrucție post-conflict.

Până în prezent 100 de state membre ale ONU au adoptat planuri de acţiuni privind transpunerea în practică a agendei Femeile, Pacea şi Securitatea, conform datelor “PeaceWomen”, program al Ligii Internaționale a Femeilor pentru Pace și Libertate (WILPF), cea mai veche organizație de femei pentru pace din lume.

În anul 2018, și Republica Moldova şi-a reconfirmat angajamentele asumate la nivel internaţional şi a aprobat un Program naţional privind implementarea Rezoluţiei 1325, iar Ministerul Apărării, la rândul său, a elaborat un Plan sectorial în care s-au regăsit acţiuni concrete în vederea înlăturării barierelor care reduc reprezentarea şi participarea activă a femeilor în sistemul de securitate şi apărare.

Foto și video: Vlaicu Bunduchi

Materialul a fost realizat în cadrul unui proiect al Centrului de Investigații Jurnalistice, susținut financiar de International Media Support din Danemarca.

Investigaţii din aceeaşi categorie:

Articolul precedent la aceeaşi temă

Articolul următor la aceeaşi temă

Materialele de pe platforma www.anticoruptie.md pot fi preluate în limita a 1.000 de semne. În cazul paginilor web, în mod obligatoriu, trebuie indicată sursa şi linkul direct la articol. În cazul publicațiilor tipărite, posturilor de radio și televiziunilor va fi indicată sursa. Preluarea integrală este permisă doar în condiţiile unui acord prealabil cu Centrul de Investigații Jurnalistice. Articolele publicate pe portalul www.anticoruptie.md sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Comentarii