Analiza de Evgheni Ceban, jurnalist MOST, pentru buletinul de politică externă FES/APE

Poate oare Republica Moldova să adere la Uniunea Europeană fără a soluționa problema transnistreană? Teoretic – da, poate. Dar, în practică, acest lucru ar necesita un context extern excepțional de favorabil și ar fi mult mai dificil decât dacă s-ar începe rezolvarea problemei chiar acum.

Moldova ca și Cipru?

Șeful diplomației europene, Josep Borrell, a amintit la un moment dat exemplul Ciprului, explicând că viitorul european al Republicii Moldova nu trebuie să fie „ostaticul conflictului transnistrean”. Dar el a omis un detaliu important: Ciprul a reușit să avanseze atât de mult în integrarea europeană doar pentru că, la acea vreme, toate părțile implicate erau convinse că problema va fi rezolvată înainte de aderare – toți își doreau acest lucru.

Eșecul planului de reglementare din Cipru, numit după fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, și aderarea Ciprului divizat la UE au reprezentat un eșec major al diplomației occidentale. Este puțin probabil că cineva la Bruxelles să dorească repetarea acelui scenariu. Atunci, în nordul Ciprului, se aflau trupele Turciei – o țară NATO –, iar în Moldova se află trupe ruse. Ținând cont de războiul împotriva Ucrainei, contextul este complet diferit.

Este una să spui, cum afirmă oficialii europeni, că „Rusia nu trebuie să țină Moldova ostatică”. Și este cu totul altceva ca 27 de lideri ai statelor UE să fie de acord să primească în Uniune un stat pe teritoriul căruia se află trupe ruse.

Ne putem liniști cu discursuri încurajatoare de la Bruxelles, potrivit cărora Moldova va deveni membră a familiei europene în orice condiții, dar dacă ne bazăm doar pe aceste declarații, există riscul ca, în momentul decisiv, pe drumul spre UE, să ne împiedicăm chiar înainte de linia de finiș. Puțin probabil ca la Bruxelles cineva să-și dorească asta. Prin urmare, se va insista asupra lucrului concret la soluționarea conflictului – iar această presiune, cel mai probabil, va crește.

Schimbarea de retorică după alegeri

După alegeri, am început treptat să observăm o schimbare previzibilă de ton – atât din partea liderilor de la Chișinău, cât și din partea oficialilor Uniunii Europene. Tot mai des se afirmă că este de dorit ca Moldova să adere la UE în întregime.

Chișinăul intenționează să obțină aderarea la Uniunea Europeană „printr-un singur pas” – împreună cu Transnistria, a declarat, în ziua de după alegerile parlamentare, președinta Maia Sandu.

Câteva zile mai târziu, președintele României, Nicușor Dan, a mers și mai departe și a spus: „Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană poate avea loc împreună cu Transnistria, căreia i se poate acorda un statut similar cu cel al Găgăuziei.”

Recent, comisara europeană pentru extindere, Marta Kos, și-a exprimat încrederea că până la aderarea Moldovei la UE se va reuși soluționarea problemei transnistrene. „Există o singură dată la care întreaga Moldovă se va alătura Uniunii Europene, cu tot teritoriul ei. În acea zi vor adera și acele regiuni care, în prezent, nu sunt administrate de autoritățile constituționale”, a declarat fostul ministru de externe și actualul emisar special pentru afaceri europene, Nicu Popescu, contrazicând practic propriile sale cuvinte spuse acum doi ani într-un interviu pentru Politico.

Această schimbare de retorică nu face decât să confirme tezele anterioare.

Criza din Transnistria: din faza acută în boală cronică

Criza energetică și economică din Transnistria nu a dispărut. La începutul anului, Moscova a închis gazul pentru regiune, încercând să creeze probleme nu atât pentru Tiraspol, cât pentru Chișinău – să pună presiune asupra Chișinăului într-un an electoral, forțându-l fie să negocieze, fie să suporte consecințele. Chișinăul, cu ajutorul UE, a reușit să facă față situației. Dar malul stâng a rămas cu consecințele.

Criza a trecut din faza acută în una cronică: livrări reduse de gaz, opriri ale întreprinderilor, întreruperi ale apei calde și ale încălzirii. Moscova a încercat să folosească gazul ca instrument de presiune, dar, în cele din urmă, nu a făcut decât să agraveze degradarea regiunii asupra căreia exercită control efectiv. Totuși, influența Moscovei este limitată, mai ales în domeniul energetic.

Astăzi, Chișinăul controlează complet Transnistria din punct de vedere economic, iar după finalizarea liniei Vulcănești–Chișinău, Tiraspolul va pierde și ultimul argument – posibilitatea de a opri energia electrică pentru o mare parte din Moldova.

Rusia poate accelera sau încetini colapsul economic al regiunii, dar este puțin probabil să poată schimba această tendință. Chișinăul trebuie să se pregătească să-și asume responsabilitatea pentru soarta regiunii și să pregătească tranziția economiei acesteia către principiile pieței libere.

Militarii ruși – cea mai dificilă parte a problemei transnistrene

Singurul aspect asupra căruia Chișinăul nu are pârghii reale este prezența militară rusă din Transnistria.

În regiune se află Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR) – aproximativ din 1.000 - 1.500 de militari. Aceștia păzesc depozitele de muniții din Cobasna și participă la misiunea trilaterală de menținere a păcii. De fapt, GOTR reprezintă astăzi cea mai solidă ancoră a influenței ruse în regiune. Majoritatea acestor „militari ruși” sunt localnici cu pașapoarte rusești. Cei veniți direct din Rusia sunt în jur de 70 de persoane.

Pentru a-i retrage fără a provoca o escaladare imprevizibilă, Chișinăul va trebui, cu medierea partenerilor, să negocieze cu Moscova. Dar, dacă nu stă cu mâinile încrucișate, Chișinăul își poate îmbunătăți semnificativ pozițiile de negociere în viitor și, în cel mai bun caz, poate evita discuții costisitoare și inutile cu Moscova pe multe teme.

Ce este de făcut?

Pe scurt — restabilirea suveranității asupra regiunii. Să fie restabilită comunicarea directă cu cetățenii de pe malul stâng.

• Să fie demontate fricile răspândite de propaganda locală și rusă. Să se contureze o imagine clară și sigură a viitorului într-o Moldovă unificată. Dacă se lucrează zilnic și eficient la comunicare, regimul autoproclamat de la Tiraspol își va pierde monopolul de a vorbi în numele „poporului transnistrean”.
• Integrarea regiunii trebuie realizată prin extinderea listei și a calității serviciilor pentru locuitorii malului stâng: locuri de muncă, servicii medicale, educație, protecție socială. Aceste măsuri sunt deja incluse în programul guvernului — un semn excelent.

• Guvernul trebuie să adopte toleranță zero față de aplicarea legislației represive, persecuțiile politice și restrângerea drepturilor omului și a libertăților democratice. Ținând cont de contextul schimbat și de poziția de negociere mai confortabilă a Chișinăului, guvernul Republicii Moldova nu mai are nicio scuză pentru inacțiune.
• Trebuie prevăzute și oferite „căi de retragere” sigure pentru cetățenii Moldovei care lucrează în structurile, inclusiv cele de forță, ale autoproclamatei RMN și, mai ales, pentru contractanții GOTR. Aceasta va permite reducerea treptată a potențialului militar rus și diminuarea influenței Federației Ruse în Transnistria.

Toate aceste măsuri nu necesită nici retragerea trupelor ruse, nici negocieri complicate cu Moscova sau Tiraspolul. Dar, dacă sunt aplicate consecvent, autoproclamata „statalitate transnistreană” va începe să se dizolve sub ochii noștri, iar în locul contingentului militar rus de pe malul stâng al Nistrului vor rămâne doar câteva zeci de străini care și-au depășit termenul de ședere în Republica Moldova.

Transnistria – monedă de schimb pentru Moldova?

O interacțiune eficientă cu cetățenii de pe malul stâng poate realiza ceea ce nu au reușit deceniile de diplomație. Dacă se acționează planificat și consecvent, Transnistria va înceta treptat să fie o sursă de amenințări și un instrument de presiune externă asupra Moldovei și va deveni o zonă de revenire treptată a suveranității moldovenești.

Atunci întrebarea se va putea formula altfel: nu dacă Republica Moldova poate adera la UE cu un conflict nerezolvat, ci mai degrabă — de ce să lase în mâinile Rusiei o parte din teritoriul său și, mai ales, încă sute de mii de cetățeni ai Moldovei. Întrebarea nu este dacă Moldova va fi primită în Europa fără malul stâng al Nistrului, ci cu ce preț vrea ea să intre acolo?