Analiza de Anatolie Golea, jurnalist TV8, pentru buletinul de politică externă FES/APE

Pe măsură ce Republica Moldova se apropie de Uniunea Europeană, se ridică tot mai des, în ultima perioadă, întrebarea legată de soarta regiunii transnistrene în momentul aderării la UE. Este evident pentru toată lumea că malul stâng al Nistrului nu este deloc pregătit pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Mai mult, atât administrația regiunii, cât și o parte semnificativă a populației se opun categoric integrării europene. Este greu de crezut că situația se va schimba radical în următorii trei-patru ani. În același timp, autoritățile moldovenești sunt hotărâte să accelereze procesul de reformă pentru a semna acordul de aderare la UE până în 2028. Acest obiectiv este perfect justificat, întrucât actuala „fereastră de oportunitate” nu va rămâne deschisă pentru mult timp.

Așadar, cum ar trebui abordată problema reintegrării în contextul unei integrări accelerate în UE? Atâta timp cât aderarea la Uniunea Europeană părea o „Fata Morgana”, puțini au reflectat serios asupra aspectelor practice ale reintegrării regiunii transnistrene.

Mulți politicieni au privit, până nu demult, promisiunile privind integrarea Moldovei în UE ca pe „viziuni înșelătoare” și „speranțe false”. Însă, odată ce aceste promisiuni au început să prindă contur, iar Chișinăul a obținut sprijinul Bruxellesului și au fost stabilite termene concrete pentru integrarea Moldovei în UE, problema Transnistriei a devenit una urgentă.

Aceasta este discutată cu precădere de opoziție și de analiștii eurosceptici, care consideră că aderarea nu ar trebui să aibă loc înainte de soluționarea completă a conflictului transnistrean și de reintegrarea regiunii. Ei înțeleg însă că o astfel de strategie ar amâna integrarea europeană cu mulți ani, dacă nu chiar pe termen nedefinit, menținând Republica Moldova într-o „zonă gri” sau în sfera de influență a Rusiei.

Scenarii și opțiuni posibile

Conștientizând acest risc, autoritățile moldovene au declarat posibilitatea unei integrări în două etape – mai întâi a malului drept, apoi a malului stâng. La Bruxelles, această variantă nu a fost exclusă. Se înțelege foarte bine că, dacă integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană ar depinde de soluționarea prealabilă a conflictului transnistrean, aderarea nu ar avea loc niciodată.

Rusia a avut grijă de acest lucru încă din anii ’90, creând regiunea separatistă pentru a șantaja Chișinăul. Iar controlul Moscovei asupra regiunii continuă și astăzi, deși agresiunea militară împotriva Ucrainei a slăbit parțial influența Federației Ruse pe malul stâng al Nistrului.

Opoziția, însă, interpretează aceste declarații în felul ei, acuzând autoritățile că intenționează să „adere la UE fără Transnistria”, ceea ce, în opinia lor, ar echivala cu renunțarea la regiunile estice ale țării.

În același timp, tot mai mulți analiști susțin că „Uniunea Europeană nu va accepta niciodată o țară pe al cărei teritoriu se află trupe rusești”, deoarece acest lucru ar însemna ca forțele ruse să se afle în interiorul UE.

Dar situația este similară cu cea a soluționării conflictului: dacă integrarea europeană depinde de retragerea trupelor ruse, atunci aceste trupe nu vor fi retrase niciodată.

Ce poate face Chișinăul? În această situație, autoritățile moldovene pot face un singur lucru: să-și urmeze ferm propria agendă. Să continue reformele necesare, să pregătească procesul de integrare europeană și, în paralel, să creeze condițiile pentru reintegrarea regiunii.

Aceasta înseamnă, în primul rând, schimbarea situației actuale. Guvernul ar trebui să acționeze mai hotărât pentru a transforma actualele „forțe de menținere a păcii”, impuse Chișinăului în 1992, într-o misiune civilă sub mandat internațional.

În același timp, este necesar instituirea unui control eficient la frontiera administrativă. Acest pas nu ar însemna „recunoașterea Transnistriei”, ci ar permite consolidarea controlului de stat pe malul drept al Nistrului, combaterea contrabandei, a traficului de persoane și a altor activități ilegale.

Măsura este cu atât mai actuală în contextul războiului din Ucraina, când Republica Moldova se confruntă cu o creștere a traficului de droguri, cu riscul contrabandei de arme și cu posibile intrări necontrolate ale unor persoane străine cu intenții periculoase.

Desigur, politicienii afirmă adesea că „în Transnistria trăiesc cetățenii noștri” și că nu pot fi limitate drepturile și libertatea lor de circulație. Așa este — și nimeni nu propune contrariul. Dar acești cetățeni trebuie să înțeleagă că măsurile de control și securitate sunt în interesul lor, pentru protecția lor, pentru securitatea națională și pentru apropierea țării de standardele Uniunii Europene.

În practică, toate aceste măsuri reprezintă pași concreți de pregătire pentru reintegrare, mai ales că Republica Moldova se bucură în acest proces de sprijinul Uniunii Europene și al Ucrainei vecine.

Retragerea trupelor ruse și aderarea la UE – procese paralele

În ceea ce privește retragerea trupelor ruse, aceasta poate fi soluționată relativ rapid în cadrul procesului de integrare europeană și al reintegrării paralele. În realitate, pe malul stâng al Nistrului nu mai sunt multe trupe rusești – doar câteva sute de ofițeri, cei mai mulți dintre ei așteptând repatrierea în Rusia. Pentru aceasta ar fi suficientă organizarea a câtorva zboruri charter, chiar și pe cheltuiala Guvernului Republicii Moldova.

Restul, aproximativ o mie de militari contractuali, sunt localnici care dețin atât cetățenia rusă, cât și pe cea moldovenească. Dacă doresc, pot pleca – Rusia are nevoie de soldați pentru frontul din Ucraina – însă pot rămâne și în propria lor țară.

Oponenții vor întreba, desigur, ce se va întâmpla cu depozitele de arme și muniții și cum vor fi transportate acestea în Rusia. Răspunsul este simplu: transportul poate avea loc după încheierea războiului din Ucraina, iar o parte dintre muniții pot fi distruse direct la fața locului. Dar întrebarea reală este alta: cine a decis că aceste arme trebuie transportate în Federația Rusă?

După destrămarea URSS, în 1991, Rusia a preluat rolul de succesor al Uniunii Sovietice, beneficiind de toate activele și pasivele acesteia, inclusiv în afara fostei Uniuni. În schimb, bunurile mobile și imobile aflate pe teritoriul fostelor republici sovietice trebuiau să rămână acolo unde erau. Așadar, și depozitele militare și armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova ar trebui, de drept, să aparțină statului moldovenesc.

Este adevărat că, în 1991, generalul Alexei Lebed, comandantul Regimentului 300 de parașutiști al Gărzii, dislocat la Chișinău, a transferat o parte semnificativă din echipamentele militare în Rusia, însă o parte a rămas pe loc – inclusiv depozitele de armament de pe malul stâng al Nistrului.

Toate aceste aspecte pot fi, desigur, discutate. Dar un lucru este cert: procesele de integrare europeană și de reintegrare a țării nu trebuie să se excludă reciproc. Ele trebuie să se desfășoare în paralel, în beneficiul tuturor cetățenilor Republicii Moldova, de pe ambele maluri ale Nistrului.