Timpul este inexorabil, suntem oaspeți în această lume, dar memoria este totuși neeradicabilă... În acest an sunt două aniversări asociate Războiului afgan din 1979-1989: patruzeci și cinci de ani de la intrarea trupelor sovietice în această țară blestemată și a treizeci și cincea (joi 15.02.2024) din ziua retragerii acestora. Recunosc, în lanțul evenimentelor, atât în ​​primul caz, cât și în al doilea, eu, ca multe mii de oameni am fost mai mult decât un simplu observator.

Se știe că militari sovietici cu grade înalte s-au opus acestui război. Decizia a fost însă luată în Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS. Armata și societatea au trebuit să înghită această pastilă amară. Un soldat nu-și alege adesea războiul. Ce s-a întâmplat în continuare - se știe...

La acest război au luat parte aproximativ douăsprezece mii și jumătate din consîngenii noștri, dintre care 301 și-au pierdut viața, trei au dispărut fără veste și aproximativ 700 au devenit invalizi.

Veșnică amintire pentru cei decedați!

Nu pot înțelege de ce se aud voci că în această țară montană îndepărtată am luptat împotriva terorismului internațional. Nu e chiar așa, există o inconsecvență, pentru că asta s-a întâmplat ceva mai târziu, cu Al Qaeda cu Osama bin Laden și Talibanul...

Afganistanul este numit pe bună dreptate cimitirul imperiilor; trupele lui Alexandru cel Mare și mongolii au luptat acolo fără succes. Britanicii în trei războaie coloniale, URSS și chiar americanii au trebuit să iasă din această țară.

Tradițional, de 15  februarie la Memorialul băștinașilor noștri care și-au pierdut viața în Războiul din Afghanistan este lume multă. Pentru că la 15  februarie 1989 ultimii militari sovietici s-au retras din acea misiune blestemată… Acest an  nu cred că va fi o excepție. Suntem într-un an electoral și politicienii numaidecât vor utiliza războiul din Afghanistan și pe cel de la Nistru ca subiecte pentru a-și face interesele.

 

Cum noi am devenit ocupanți

La finele lunii decembrie 1979, fiind locotenent, cu zeci de mii de militari am intrat în „Țara Montană” pentru ca să ne îndeplinim „datoria internațională”. Acesta era unul din argumentele majore ale conducerii URSS. Sintagma dată a fost totdeauna o justificare de către Moscova a invaziilor militare, războaielor purtate atât în țările vecine, cât și la mii de kilometri depărtare. Mai era și o altă justificare: dacă nu intrăm noi, intră americanii.

Din primele ore, am avut de înfruntat momente atroce. În prima noapte rămăsesem în munți cu zece ostași și cu un tun defectat. Datorită sergentului Șulț, originar din Lvov, și lui Adâlbecov, un turcmen sosit din rezervă, am reușit să ocupăm poziții în câteva ore. În condiții staționare, acest lucru ar fi durat câteva zile. În zorii zilei de 28 decembrie, am și simțit palma lui Dumnezeu când vii și nevătămați am trecut centrul regiunii Herat. Șefii s-au uimit când ne-au văzut pe la amiază la punctul de destinație. Cu câteva zile înainte, comandantul de pluton Aleksandr Timoșenko îmi spunea că va crede că suntem în Afghanistan doar atunci când vom trece frontiera. Și când asta s-a întâmplat, ofițerul a rostit o frază, care m-a șocat: “Вот теперь мы оккупанты!” (Iată, acum suntem ocupanți!). Cu timpul, am înțeles că mai mulți camarazi, acolo, pe pământul afghan, tratau realitatea cu mai multă înțelepciune și discernământ decât umila mea persoană. Conform memoriilor unui militar, într-o unitate „se formase o grupă de ofițeri care au protestat împotriva războiului. Unii au fost condamnați de tribunal, alții s-au împușcat”.

 

Cel mai extins conflict militar din istoria URSS

În scopul menținerii Afghanistanului sub influența sa, Kremlinul a folosit cca 90 000 de militari. Generalul de divizie Ion Creangă, originar din raionul Căușeni, scrie despre 110 000 de militari aflați permanent în contingentul redus al trupelor sovietice din Afghanistan. În zece ani (1978–1989), cca 620 000 de militari și angajați civili au trecut prin calvarul războiului. 15051 de militari/angajați sovietici (2,3% din numărul total) și-au pierdut viața, iar 53 753 s-au ales cu răni. Din RSS Moldovenească, pe atunci parte a URSS, au participat la acel război cca 12500 de militari, dintre care 301 și-au pierdut viața, 3 au fost dați dispăruți, iar cca 700 au  rămas invalizi.

Care este numărul mujahedinilor și pierderilor acestora? Datele sunt diferite. Conform amintirilor lui D. Crile, colaborator al SIA, numărul mujahedinilor  finanțați de americani ar fi de 150–400 de mii. Cea mai majoră estimare a pierderilor totale ale populației este de 1,5–2 milioane, iar numărul refugiaților în 1990 era de 6,2 milioane.

Pe parcursul a zece ani de război cca nouăzeci la sută din contingentul sovietic a fost internat în spitale din cauza bolilor grave. Dintre cei spitalizați, fiecare al cincilea – din cauza hepatitei infecțioase, precum și altor boli ca ciuma, malaria, holera, difteria și dizenteria. În fiecare an, o treime din personalul sovietic suferea de o anumită formă a bolilor infecțioase. Mulți dintre basarabeni, din cauza bolilor specifice pentru zonă, au avut de suferit și după revenirea la baștină, fiecare al treilea până în prezent suportă consecințele acestor maladii. Gheorghe Condrea – „Gicu” din Gordinești, Rezina, de exemplu, s-a stins din viață la scurt timp după revenirea în sat.

În Afghanistan, militarii au început să consume droguri, ca apoi narcomania să se răspândească fulgerător pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, inclusiv în RSS Moldovenească. Pe fundalul unor eforturi specifice pentru un război a crescut numărul bolilor psihice. O cunoștință, Nicolae M., „și-a pierdut mințile” după ce a revenit acasă. Acolo ofițerul a fost permanent în componența unor comandouri cu sarcina de a depista punctele de comandă/logistice, depozite cu arme și muniții ale insurgenților. În multe cazuri, față de cei capturați aplicau tortura și niciodată nu-i lăsau pe aceștia în viață, ca și pe nenorociții care i-au văzut, oricine ar fi fost aceștia: bătrâni, femei sau copii. Logica era simplă și monstruoasă: ei puteau trimite insurgenți pe urmele comandoului.

Pe parcursul războiului, 417 militari sovietici au fost dați dispăruți. Înainte de retragerea trupelor sovietice, 130 dintre aceștia, aflați în prizonierat, au fost eliberați. Cca 100 din cei dispăruți și capturați și-au pierdut viața, urmele a 21 de combatanți s-au pierdut.

 

Cazuri tipice

Concludent este cazul lui Leonid Vâlcu, originar din raionul Cimișlia, care pe 4 octombrie 1984, în provincia Parvan, a nimerit în prizonierat. Se știe că soldatul a primit un nume musulman – Azizola și „a acceptat islamul nu în calitate de profundă concepție personală, ci ca o șansă de a supraviețui”. Unul din camarazii săi a fost omorât, deoarece „își permitea familiarități exagerate și manifesta ireverență față de Coran”. În Moldova, Vâlcu s-a reîntors după nouă ani de pribegie. În captivitate făcea notițe în speranța să scrie o carte despre acel „război nedrept”. A reușit să realizeze această intenție? Nu se știe. Vâlcu a avut o întâlnire cu ministrul apărării Pavel Creangă, demnitarul i-a înmânat cheia de la un apartament în Chișinău. Un timp, a trăit în Siria – cunoaște limba arabă. În lipsă de profesori, a predat algebra țăranilor și copiilor. Apoi pleacă în Belgia, de unde, în 1989, reușește să transmită rudelor că este în viață. După revenire, în anii 1993–1994 a fost student la Universitatea din Cluj-Napoca, apoi a plecat în Occident. În unele documente ale serviciilor de contraspionaj era considerat trădător și „urma să fie capturat, iar în cazul când acest lucru era imposibil de realizat urma să fie lichidat fizic”.

Alt caz. Soldatul Nikolai Bystrov, trimis după marijuană, rănit și capturat, a avut să se întâlnească chiar cu legendarul Ahmad Shah Massoud. Bystrov este convertit în islam și devine bodyguardul personal al acestui „comandant de câmp”. În 1999, se întoarce împreună cu soția sa afghană și fiica la baștină în regiunea Krasnodar a Federației Ruse.

Referitor la moralul trupelor sovietice sunt opinii diferite. Cu toate că în subordinea mea erau 75 de militari de 17 naționalități, nu am avut probleme majore. Baterea noastră de tunuri antiaeriene era o subunitate cu sarcina să apere statul major al diviziei și aerodromului din Șindant. Nu prea am făcut treabă mare, deoarece insurgenții nu aveau aviație. Foarte des eram „ținta” în exercițiile piloților afghani. Cu toate că aceștia zburau cu avioane învechite MIG-15, ei demonstrau o pregătire bună, se înălțau sus de tot și apoi atacau poziția noastră. După 39 de ani îmi amintesc de bine de cei 17 turcmeni mobilizați, care cu mult ne depășeau ca vârstă, tadjicul Saliev, ofițerii Piotr Andrușcenko, Aleksandr Timoșenko și Serghei Pozdneakov, frații gemeni Vladimir și Nicolae Cerkașin din Ucraina, rusul Aleksandr Terentiev ș.a.

La război, în absoluta majoritate, au fost trimiși tineri din familii obișnuite sau puțin favorizate. Feciorii demnitarilor și ai lucrătorilor de partid nu ajungeau dincolo de munții Hinducuș, un hotar natural dintre Uniunea Sovietică și Afghanistan. Eugenia Alfiorov, mama caporalului Vladimir Alfiorov (ostaș căzut în Afghanistan la 21 martie 1982, când încerca să salveze viața unui camarad rănit) are o poveste aparte. Funeraliile feciorului adus în sicriu la Chișinău s-au făcut în tăcere și înjositor. Ea așa și nu a înțeles de ce nu i s-a permis să-și vadă feciorul. De, așa erau înmormântați foștii combatanți, pentru a nu afecta psihicul cetățenilor.

Un caz aparte a fost cel al feciorului mareșalului Serghei Ahromeev, locotenent-colonel, care o perioadă scurtă a exercitat funcția de șef al statului major al diviziei. Tatăl ofițerului, în decembrie 1979, a fost coordonatorul principal al intervenției sovietice în Afghanistan. Juniorul, un carierist și fustangiu, avea grijă să înregistreze în dosarul personal precum că „a fost în zona acțiunilor de luptă”. Această inscripție imediat îi croia cale sigură spre „locuri călduțe”.

În ultimii ani au apărut mai multe memorii despre războiul din Afganistan, cele mai reprezentative fiind ale generalilor Pavel Creangă, Nicolae Petrică, medicului Olga Căpățină și altora, dar și lucrările inedite ale doctorului în istorie Ion Valer Xenofontov, originar din Echimăuți, Rezina.

 

Cum moldovenii au ajuns pe frontul afghan

Dinamica implicării moldovenilor în acel război a fost condiționată de factori politico-militari și de componența națională a trupelor. Astfel, primii soldați mobilizați proveneau din regiunile asiatice ale Uniunii Sovietice. În opinia liderilor sovietici, elementele etnice și lingvistice urmau să constituie componentele principale ale proximității dintre armata sovietică și afghană, un gen de „internaționalism proletar”. Realitatea s-a dovedit a fi alta. Litigiile istorice, cunoașterea limbii și altele au favorizat cazurile de dezertare, narcomanie, de sustragere/vindere a bunurilor materiale, armamentului și munițiilor.

Eu, în calitate de locțiitor al comandantului de subunitate, am avut două cazuri memorabile. Un azer, motivând că „nu are ce căuta în țară străină deoarece acolo sunt frații musulmani”, a devenit prada securiștilor și momentan a dispărut din unitate. O situație similară s-a produs cu un turcmen, care, dorind să fie mai departe de „onorabila datorie internațională” s-a prefăcut bolnav psihic.

În primele zile ale anului 1980 a avut loc o întâmplare groaznică. Doi militari de naționalitate uzbecă dintr-o unitate de infanterie au intrat într-o casă; stăpânul i-a ospătat cu ce a avut, ca pe urmă nemernicii să-i violeze soția și să-i împuște pe toți ai casei. Acesta și alte cazuri similare au avut consecințe. În contingentul din Afghanistan au început să sosească mai mulți ruși, ucraineni, belaruși și moldoveni (romani basarabeni). De obicei, cei recrutați făceau șase luni de instruire în unități specializate pe teritoriul sovietic. De exemplu, în divizia din Kușka, în care mi-am satisfăcut serviciul, erau instruiți anual cca douăzeci de mii de tineri ostași. Pentru război erau solicitați comandanți inferiori, operatori, conducători-mecanici la mașini blindate, lunetiști și alți specialiști.

 

De pe front – la închisoare

Pe parcursul Războiului Rece, în rândurile militarilor aveau mult de lucru procuraturile militare și serviciul de contraspionaj. Din decembrie 1979 până în februarie 1989 au fost condamnate 4 307 de persoane. La ziua intrării în vigoare a hotărârii Sovietului Suprem al URSS (15.12.1989) „Cu privire la amnistierea foștilor militari din contingentul militar redus al trupelor sovietice din Afghanistan care au comis infracțiuni”, în închisori mai erau 420 de foști soldați-internaționaliști. Securiștii monitorizau corespondența trimisă către rude și prieteni. Din câteva scrisori trimise de mine în Moldova nu a ajuns nici una. Pentru autorul răvașului, orice referință la serviciul în Afghanistan sau unele precizări erau motive pentru neplăceri.

Contraspionajul militar activa în fiecare unitate: în companii erau militari care „duceau poșta”. Unii erau racolați chiar în unități, alții soseau racolați deja de secțiile KGB-urilor locale. RSS Moldovenească nu a fost excepție. La întoarcerea mea în Uniunea Sovietică, cineva a avut „grijă” să denunțe că am cu mine câteva filmulețe. La frontieră un grănicer le-a găsit momentan și mi le-a întors după ce le-a expus la lumină.

În Afghanistan, nici un soldat nu se simțea în siguranță, indiferent de locul unde se afla. Mujahedinii controlau fiecare bucățică de teritoriu. Se întâmpla că uneori automobilele cu militari erau aruncate în aer chiar la ieșire din unitate. Permanent exista pericolul să fii atacat. În una din primele zile, la traseul care ducea spre aerodrom, un bărbat l-a lovit cu o săpăligă-n cap pe un „șuravi” (sovietic) chiar în preajma unui duchan (magazin mic). Afghanilor nu le-a fost pe plac comportarea gălăgioasă a acestuia și, cine știe, ofițerul și-a pierdut vigilența. Evenimentul s-a produs chiar la câteva sute de metri de poziția noastră.

 

Invazia trupelor sovietice în Afghanistan – o încercare de a reînvia un cadavru

Pe tot teritoriul Afghanistanului erau risipite sute sau chiar mii de mașini distruse sau abandonate. Acestea erau o dovadă convingătoare că rezistența afghană crește. Mujahedinii evitau confruntările armate deschise. Paradoxul era că trupele sovietice aveau un avantaj absolut în toate tipurile de echipamente militare și armament, care însă nu putea fi folosit eficient în practică. Generalul Nicolae Petrică mărturisește că, înainte de a fi trimis în Afghanistan, bănuia că va fi un război de lungă durată, „un război născocit și inutil”. Se afirma că există contingent redus, care, chipurile, avea în „grijă” punctele de referință, și nu participa în lupte. În realitate a fost un adevărat război, cu folosirea tuturor componentelor armatei, întregului arsenal de arme, sistemelor „Uragan” și aviației de bombardament plasate chiar pe teritoriul Uniunii Sovietice. „Laleaua neagră” transporta cu regularitate sicrie în Uniunea Sovietică. Peste ani de zile am înțeles că acest termen – „datoria internațională” – era un fals cu o tentă ideologică agresivă.

Trupele sovietice – așa cum a fost în Ungaria, Cehoslovacia, Vietnam și Coreea – erau folosite pentru a lărgi imperiul și comunitatea statelor socialiste, a suprima revolte sau a asigura transferul de competențe către forțe docile Kremlinului. Se dădea de înțeles că era un război pentru apărarea hotarelor de sud ale URSS. Fraza lui Timoșenko precum că „suntem ocupanți” avea o încărcătură ironică, însă ofițerul avea dreptate. Acest lucru s-a înțeles mai profund când spre URSS au început să fie transportate primele cadavre. Tot mai mulți se întrebau: ce căutăm noi în această țară? Cu mult mai târziu am ajuns să constat că invazia trupelor sovietice în această țară musulmană a fost o încercare de a reînvia un cadavru. După mulți ani, ca și alți foști combatanți, am realizat că ni s-a propus spre consum o marfă cu un ambalaj drăgălaș – „datoria internațională”, însă în care erau învelite produse scârboase – ocupația și agresiunea.

Evenimentele din octombrie-noiembrie 1956 din Ungaria sunt tratate de același centru ca o „rebeliune contrarevoluționară” armată organizată de forțe imperialiste occidentale, stopată de forțele sănătoase revoluționare maghiare cu sprijinul Armatei Sovietice fidele datoriei internaționale”. Astfel se încearcă a camufla interesele imperiale rusești.

 

Șhow-uri sinistre

La etapa finală a războiului afghan am fost martor la un ciclu de show-uri cu trupele retrase din Afghanistan. Solemnitățile erau organizate cu participarea autorităților locale și centrale, ziariștilor sovietici și străini. Fiecare combatant ajuns în Uniunea Sovietică a primit o diplomă-mulțumire din partea Comitetului Central al Partidului Comunist și o medalie specială de la guvernul din Kabul – „Militarului-internaționalist de la poporul afghan recunoscător”. Pe 15 februarie 1989, ziua acordului final al războiului, am fost la o asemenea manifestare, la care l-am întâlnit pe un fost camarad – ofițerul Serghei Gușcin cu care, în 1979, începusem serviciul în Turkestan. El, un tanchist, devenise în acele zile Erou al Uniunii Sovietice, deoarece a retras de la frontiera iraniană, printr-o zonă controlată de islamiști, fără pierderi, subunitatea sa. Dânsul și colegii lui doreau un singur lucru: „dacă s-ar termina odată acest ajutor poporului-frate!”.

 

Cheltuieli enorme și inutile

Pentru a sprijini guvernul de la Kabul, Uniunea Sovietică avea cheltuieli enorme de cca 800 de milioane de dolari anual, contingentul militar redus din Afghanistan primea anual din bugetul statului cca 3 miliarde de dolari. A fost o povară grea pentru stat, care intra într-o profundă criză economică și socială. Vârstnicii își amintesc de rândurile interminabile la magazine cu tejghelele pustii. Ceva asemănător se producea recent, Federația Rusă conform unor analiști cheltuia pe zi de acțiuni militare în Siria 200 de mln de ruble (adică cca 3 milioane de dolari americani). Da, să nu trecem cu vederea și cheltuielile actuale ale Moscovei pentru a-i pune „la respect” pe frații ucraineni. Aventura afghană s-a prelungit exact atât, cât acolo au staționat trupe sovietice. După retragerea acestora, regimul marionetă a căzut. Mujahedinii l-au capturat pe președintele Nadjibulla și l-au spânzurat pe poartă.

 

Mă închin în fața bărbaților neamului

În Afghanistan nu am întâlnit originari din RSS Moldovenească, cu excepția locotenent-colonelului Danileicu(o), care era șef al statului major în regimentul nostru. În subunitățile de instruire însă m-am întâlnit cu militari moldoveni. Cu Vasile Borș din satul vecin Trifești suntem prieteni și actualmente. Regretabil și dureros ne-a părăsit Nicolaie Bejan din Gordinești (Rezina) cu care ne cunoșteam tocmai din anii șaptezeci.

Convingerea mea fermă este că pe parcursul a zece ani, militarii înrolați din spațiul Nistru-Prut s-au manifestat că ostași curajoși. Mulți dintre tinerii care au supraviețuit în Afghanistan, în anul 1992, cu arma în mâini au apărat independența Republicii Moldova. Mă refer la sute de bărbați ai neamului și cu plecăciune adâncă la martiri: Sârghi Mihai Petru din Cioburciu, raionul Ștefan-Vodă, căzut la 9 aprilie 1992, Agatiev Valentin Simion din Cocieri, raionul Dubăsari, căzut în luptă la 17 iunie 1992, Cotuc Gheorghe Vasile din Cucuieții Vechi, raionul Râșcani, și-a pierdut viața la 17 martie 1992, toți decorați post-mortem cu ordinul „Ștefan cel Mare”.

Războiul moldo-rus cu implicarea a 29000 de polițiști, militarii și voluntari reprezintă o erupție la finele Războiului Rece. Conflictul transnistrean a fost o stavilă ridicată de Kremlin basarabenilor în calea încorporării reale în România și UE. Fiind cu serviciul în districtul militar din Belarus, îmi amintesc de sosirea în garnizoana Minsk a unui grup de propagandiști din organizația naționalistă rusă „Unitatea Națională Rusă” (Русское Национальное Единство), lider fiind un oarecare Aleksandr Barkashov. Era (!!!) anul 1987, dar oaspeții moscoviți ne vorbeau deja despre „lumea rusă” și o posibilă separare a zonei transnistrene de Chișinău. Aceștia și alți nemernici au apărut mai târziu la Nistru. Dmitrii Rogozin scrie fără jenă despre participarea sa în confruntările cu „național-fasciștii” basarabeni la Dubăsari. După ceva timp, viitorul vicepremier rus apare la Moscova, unde s-a ocupat de recrutarea mercenarilor. Partidul lui Rogozin „Rodina” în prezent se ocupă de recrutarea mercenarilor pentru luptele din estul Ucrainei. Recunosc, în vara anului 1992 l-am întâlnit la Tighina pe Igor Strelcov-Ghircin. E o poveste aparte la care voi reveni. Și acest tip a venit în acele zile pe aceste plaiuri să ne aducă „lumea rusă” și libertatea, așa cum o înțelege  azi Putin pentru spațiul ex-sovietic.

 

Conflictele armate și rezultatele lor

Fiind în vara anului 1992 la Tighina, am fost martor al participării nemijlocite în război a militarilor/mercenarilor ruși de partea gardiștilor lui Smirnov. În același timp, în unitățile care apărau integritatea și independența R. Moldova luptau ofițeri și ostași de diferite naționalități. În subunitatea mea din cei zece gradați doi ofițeri erau ruși, iar unul – ucrainean. Cu deosebit respect îmi amintesc de acești militari, Vladimir Nikitin și Aleksandr Braneț din Chișinău și Iurie Ceban din Bălți.

Acum deseori se vorbește despre „războiul hibrid”, deși mulți habar nu au ce înseamnă asta. După agresiunea rușilor în Georgia (a. 2008) și Ucraina (a. 2014 - prezent), suntem martorii unei reînvieri a Războiului Rece. Kremlinul, alături de pârghiile tradiționale, utilizează și altele, mai specifice. Confruntarea între Federația Rusă – „moștenitoarea imperiului răului” – și restul lumii continuă. Oponenții de altădată ai Kremlinului s-au înmulțit. Dovadă – sancțiunile impuse Moscovei. Moscova și Washingtonul au evitat o confruntare militară directă. Dar conflictele inițiate cu susținerea lor au dus la destrămarea blocului statelor socialiste și a Uniunii Sovietice, apariția pe harta lumii a  unor state noi, inclusiv Republica Moldova, stat recunoscut de comunitatea mondială în martie 1992.

Pe parcursul Războiului Rece, moldovenii au fost prezenți în mai multe conflicte armate, care pentru unii au devenit temei de mândrie, pentru alții – o posibilitate de reevaluare a percepției istoriei contemporane. Pentru mulți băștinași a urmat o perioadă de debusolare, de traume psihice și suferințe fizice. În majoritatea cazurilor, atunci când era vorba de îndeplinirea datoriei internaționale, băștinașii noștri, în mare parte îndoctrinați, au fost utilizați mai mult în calitate de  „carne de tun”, fără ca dânșii să înțeleagă adevăratele scopuri și interese ale politicienilor, actorilor  regionali sau globali ai războaielor.