Anastasiia Shybiko este jurnalistă de investigație și directoare la  Radio Vilne din orașul Bahmut, regiunea Donețk, oraș vechi de 400 de ani din estul Ucrainei, pentru care s-au dus lupte timp de nouă luni de zile și mii de oameni au murit apărându-l. Cum e să faci jurnalism pe timp de război, să pleci din orașul tău, să-ți relochezi echipa, redacția și în acelaș timp să reușești să descoperi abuzuri și scheme de corupție și să respecți deontologia și etica profesională. Este istoria Anastasiiei și a echipei de la Radio Vilne, în traducere -  Radio Libertatea. Toată echipa a fost nevoită să caute refugiu. Anastasiia a fugit din calea războiului, dar a nimerit sub ocupație rusească lângă Kiev. A reușit să iasă pe un ultim coridor verde, dar a trebuit să lase mașinile și echipamentul de la redacție. Ea continuă să facă reportaje și investigații de pe front și din regiunile Lugansk și Donețk, să scrie pentru ascultătorii postului de radio pe care îl conduce. Ne-am întâlnit cu Anastasiia la Conferința globală a jurnaliștilor de Investigație, care a avut loc în orașul Goteborg din Suedia. Am discutat mult și am făcut schimb de opinii. O admir pentru curajul și tenacitatea cu care își face meseria. Mai multe detalii în interviul pe care mi l-a acordat:                    

Cornelia Cozonac: - Care este puterea presei, a jurnaliştilor ucraineni, mai ales de când a început războiul, invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina?

Anastasiia Shybiko: -  Jurnaliștii ucraineni înțeleg responsabilitatea lor față de țară și responsabilitatea lor față de ceea ce se întâmplă. Adică, noi înțelegem că dacă avem un nivel ridicat de corupție, am eșuat undeva. Noi, în calitate de gardieni ai democrației, indiferent cum ar fi ea, nu am muncit atât de mult pe cât ar fi trebuit sau nu cu atâta sârguință. Dacă aceste lucruri se întâmplă aici, la noi, societatea civilă și presa trebuie să muncească mai m ult ca să schimbe totul. Schimbări s-au produs în 2004, în 2013 ... Și dacă acum ni se întâmplă ceva în neregulă, înseamnă că nu muncim atât de mult pe cât ar trebui. Prin urmare, mi se pare că aceasta este o mare putere a jurnalismului ucrainean - să se simtă responsabili pentru tot ce se întâmplă și să înțeleagă această responsabilitate. Prin urmare, principalul lucru care s-a întâmplat când a început invazia la scară largă: în primul rând, ne pregăteam pentru asta, adică ne-am întâlnit cu jurnalişti şi manageri mass-media, am planificat ce vom face şi cum vom lucra atunci când o să fie o invazie a rușilor la scară alrgă. Războiul a început, noi am înțeles că nu vom mai putea rămâne acolo. 

Și al doilea lucru important este că am decis să rămânem în cadrul standardelor jurnalistice și să nu ne transformăm într-un fel de contra-propaganda față de ceea ce face Rusia. Autoritățile statului au preluat contra-propaganda. Ei au creat acest singur maraton și toate celelalte.

Dar acele mass-media care au rămas să lucreze independent, lucrează foarte profesional. Și în ciuda faptului că acesta este un război în țara lor, pe teritoriul lor.

Și încă din primele zile ale invaziei, au fost o mulțime de formatori și fundații care au încercdat să ne ofere seminare, cursuri, instruiri: te vom învăța cum să lucrezi în timpul războiului. Și noi am fost foarte, foarte supărați, și le-am zis: băieți, nu ați luptat o zi, nu aveți război pe teritoriul vostru, nu aveți cuь să ne înțelegeți pe noi și nu este nevoie să ne învățați, ne vom da seama singuri ce și cum să facem. Și mass-media ucraineană și-a dat seama foarte repede ce să facă și cum să o facă. Și chiar dacă au început să lucreze din greu și tot mai dificil, dar se lucrează în conformitate cu standardele profesionale. Cred că acesta este cel mai important lucru. Este important și faptul că multe organizații din străinătate ne-a ajutat foarte mult.

Cornelia Cozonac: - De când s-a început războiul am fost la două conferințe ale jurnaliștilor de investigație din Ucraina, organziate la Lvov, și am fost surprinsă că în timpul războiului, jurnaliștii discutau mult atât despre deontologie, cât și despre etică, cum să scrie astfel încât să fie corecți, chiar și în ciuda a tot ceea ce se întâmpla. I-am admirat pe jurnaliștii ucraineni că sunt preocupați să menţină standardele jurnalismului de calitate.

Anastasiia Shybiko: - Da, și mie îmi place foarte mult această atitudine față de profesie. Dar mai este și faptul că mai avem un fel de cenzură internă, dar doar la nivelul când înțelegem că sunt lucruri care ne pot costa cu adevărat securitatea, adică nu pentru jurnaliști, ci pentru țară. Că suntem în război și războiul schimbă optica pentru anumite aspecte ale muncii noastre. Dar tot ce ține de corupție și alte fenomene negative sau ceea ce se întâmplă nu așa cum ar trebui să se întâmple, totul este investigat de presă. Și chiar și anul acesta la Perugia, la o conferință a jurnaliștilor de investigație, la aproape fiecare panel ucrainean am fost întrebați de ce scoatem în vileag anumite lucruri care fac rău țării noastre, adică scoatem gunoiul din casă, cum s-ar zice, și arătăm ceea ce e negativ despre Ucraina și astfel le dăm motive propagandiștilor ruși, ei răstălmăcesc totul, în felul lor, dar noi presa le-am dat motive. Și noi în asfel de situații le spunem celor care întreabă: băieți, noi trebuie să ne facem munca de jurnaliști. Propaganda rusă își face propaganda și din aer, ei nu au nevoie de niciun motiv, dar noi încă trebuie să trăim în această țară. Și nu ne uităm înapoi la Rusia. Facem ceea ce trebuie să facem pentru a păstra măcar un fel de democrație chiar și în condiții de război, din păcate, în condiții de război. Prin urmare, mi se pare că ceea ce facem acum este deja păstrarea democrației pentru viitor, iar pentru ceea ce am luptat, pentru care au murit oameni mulți, anchetele jurnalistice ajută foarte mult.

Cornelia Cozonac: - Ai condus redacția postului de radio Vilne din Bakhmut și a trebuit să fugiți de acolo, să vă relocați. Cum a fost? A trebuit mai întâi să supraviețuiți. Când ați reluart activitatea jurnalistică? Cum ați reușit să mențineți echipa editorială. Care au fost barierele?
 

Anastasiia Shybiko: - Noi am fost pregătiți. Noi știam că va fi invazie și am pus totul la punct pentru situația în care va trebui să plecăm din oraș. Ne-am pregătit să muncim dispersați, la distanță. Am știut că asta se va întâmpla. Dar nu am crezut că rușii vor începe cu atacuri pe toată Ucraina. Că vor bombarda Lvivul. Ne așteptam să atace Kievul, dar nu să atace așa de masiv cu tehnică grea. Dar știam sigur că vor încerca să ia regiunile Donețk și Lugansk, vor încerca să facă asta. Am lucrat la 20 km de linia frontului atunci și am înțeles, le-am ascultat retorica rușilor, ne-am uitat la ce se întâmplă în teritoriile ocupate temporar. Am înțeles că vor captura cu siguranță regiunile Donețk și Lugansk, așa că ne pregăteam pentru faptul că trebuie să plecăm. Știam că vom fi primii predați dacă rușii ar intra în Bakhmut; nimănui nu-i place mass-media independentă, nu le plăceam multor localnici, autorităților locale... Noi am abordat constant tematica agresiunii ruse mai ales în teritoriile ocupe din 2014. Știam că ne va fi foarte greu și cu siguranță nu trebuie să cădem în ocupație.

Am organizat locuințe și condiții pentru ca echipa să plece. Am decis că prioritate are sănătatea și viața oamenilor, apoi munca. Știam că orice altceva vom rezolva, dar principalul lucru este să salvăm oamenii. La prânz, pe 23 februarie 2022,  eram la birou și aerul era deja atât de electrizat, se simțea războiul, încât le-am spus pur și simplu tuturor să meargă acasă, să se pregătească, și să plece azi sau mâine. Și oamenii erau deja, în principiu, pregătiți când.a început bombardamentul. Toți s-au urcat în mașini și au plecat.  Noi am plecat spre seară pe 24 februarie spre Kiev, cu două mașini și cu echipamentul de la redacție.

Din păcate, în regiunea Kiev, în Gostomel, am nimerit sub ocupație. Am mers acolo să luăm o rudă și câinile și să mergem în vestul Ucrainei, apoi să ne întoarcem la Kiev pentru a ajuta armata, dar cecenii instalaseră deja un punct de control și ne-am dat seama că nu putem merge mai departe. Soțul meu este fost militar și înțelegeam care este situația. Aveam arme cu noi și era riscant să rămânem. A trebuit să lăsăm practic tot ce aveam, am pierdut două mașini personale pe care le foloseam la serviciu, am pierdut echipamentele pe care le-am scos din Bakhmut.

Timp de două sătămâni ne-am aflat sub ocupatie, langa aeroportul Gostomel. Am văzut toate acestea, rușii stăteau lângă noi, lângă case, puneau echipamente acolo. Ne-a luat patru zile ieșim de acolo. Ne-am schimbat hainele și am camuflat armele și banii și am reușit să ieșim pe singurul coridor verde, care era din regiunea Kiev, și am avut noroc că nu ne-au verificat. Adică am venit la Kiev, am expirat, apoi ne-am dus la părinții mei din regiunea Lviv.

O organizație care ne ajuta atunci ne-a invitat imediat în Polonia să cumpărăm echipamente, ne-au ajutat cu mașina, cu tot, că rămăsesem și fără lucruri personale, fără haine.

Și așa, am început să ne facem din nou munca, am reluat legătura cu toții colegii și am început să lucrăm de la distanță. În luna mai am mers pentru prima dată la Bakhmut să lucrăm de acolo, ca jurnalişti, și am înțeles că nu vrem să mai ajungem în ocupație. Am locuit în Bakhmut cât am putut, am lucrat acolo, apoi am plecat, pentru că atunci când au început să arunce în aer poduri în Bakhmut, ne-am dat seama că rămân tot mai puține căi de evacuare. 

Am locuit în Slaviansk, încă mergem în regiunea Donețk, locuim în Slaviansk, mergem să facem reportaje și ne întoarcem. Și aici avem o asemenea bază în Slaviansk, suntem conștienți că rachetele pot ajunge și acolo și că poate fi și ocupație, dar acest lucru nu se va întâmpla atât de repede, ca în primele zile, așa cum a fost în regiunea Lugansk, de exemplu.

Toată lumea din redacție a supraviețuit, toată lumea a plecat, toată lumea este în viață și bine, iar noi am salvat echipa, asta a fost principalul. Și totul s-a îmbunătățit apoi: procesele de muncă, oamenii erau organizați în locuri noi, ajutau cu locuințe, cu orice altceva. Donatorii ne-au ajutat foarte mult, am respirat și am început să lucrăm, dar nu din regiunea Donețk.

Cornelia: - Și acum ești în Slaviansk?

Anastasiia Shybiko: - Nu, mergem încolo, muncim, plecăm, echipa nu merge în regiunea Donețk, doar eu și soțul meu. Înțeleg că nimeni nu are o asemenea pregătire fizică și psihologică și abilități. Și cumva nu prea îmi plac aceste experiențe când unul dintre subalternii tăi a plecat undeva să facă ceva în condiții de război, deoarece lucrez în condiții de război din anul 2014 ani, înțeleg că este mai bine să fac eu acest lucru, adică să merg în zonele fierbinți din regiunile pe care le cunoaștem foarte bine, și să transmit de acolo. Echipa mă ajută, ca și producătorii, să organizez totul la fața locului.

Cornelia Cozonac: - Unde este acum redacția?

Anastasiia Shybiko: - Nu avem birou, biroul nostru a fost bombardat în Bakhmut întrun atac aerian. Nu avem un birou, avem oameni în orașe foarte diferite. Cei mai m ulți sunt la Kiev și în regiune. Cred că vom avea un birou la Kiev pentru o parte din echipă, dar am oameni la Odesa, în regiunea Odesa, în Harkov, iar acestea sunt orașe foarte diferite. E imposibil să-i aduci pe toți într-un oraș, să le dai un birou. Ne-am dori foarte mult, dar, din păcate, nu va funcționa acum. Ne-am văzut offline, toată echipa, o singură dată de la începutul războiului.

Cornelia Cozonac:  - Războiul a schimbat munca din redacții, a jurnaliștilor. Cum e să lucrezi în regim de război. Ce s-a schimbat, ce crezi că poate fi îmbunătățit sau ce s-a îmbunătățit?

Anastasiia Shybiko:- A devenit mai dificil să obții informații pe teren. Adică, mai devreme puteam să mergem să vedem singuri, dar acum acest lucru necesită multe resurse, timp, este nesigur, așa că trebuie să analizăm o cantitate foarte mare de informații, să comunicăm cu un număr mare de oameni și să căutăm unele subiecte de știri din diferite surse, pe internet sau să suni voluntari, prieteni, oficiali și să-i întrebi. Odinioară era mai ușor, doar stăteai pe loc, te urcai în mașină sau mergeai undeva pe jos, îți făceai propriile observații.  

Acum trebuie să analizăm multe și anume să mergem și să verificăm, și acest lucru este mai dificil, dar cred că în condițiile unei invazii la scară largă, în condițiile lucrului în exil, am rămas totuși o media locală, și așa o media locală bună și intenționăm să rămânem în continuare mass-media locală, în special în regiunea Donețk, nu ar trebui să ne extindem la nivel național. Singurul lucru pe care trebuie să facem a fost să acoperim mai mult nordul regiunii Donețk, nu exista nicio presă locală independentă acolo sau pur și simplu nicio presă, adică acesta este Bakhmut și comunitățile învecinate de acolo. Acum acoperim practic întreaga zonă.

Interviul a fost realizat pentru Podcastul Puterea presei, în cadrul proiectului „Jurnalismul de investigație de calitate în interesul cetățeanului”, desfășurat de Centrul de Investigații Jurnalistice cu sprijinul Fundației Soros Moldova. Punctul de vedere al autorului  nu coincide neapărat cu opinia Fundației. Autorul este responsabil pentru corectitudinea celor expuse.