Pe 20 mai, tatăl meu, vârstnic, imobilizat și cu un tablou clinic grav (stare de vomă, delir, lipsă de diureză, abdomen și față umflate, hemoragie), a fost adus la Spitalul Raional Hîncești. A fost consultat doar pentru probleme gastrice, fără a i se identifica cauza reală. La scurt timp, a fost trimis acasă cu un taxi, fără investigații suplimentare, fără tratament și fără diagnostic clar. L-au carat un taximetrist, un brancardier și mama mea – în vârstă de 70 de ani, bolnavă.

Pe 23 mai, a fost adus din nou, prin Urgență. La coborârea din ambulanță, din secție s-a strigat: „Căutați transport să-l duceți acasă, că ați mai fost acum 2 zile.” Mama mea, disperată, s-a pus în genunchi și a început să plângă: „Vă rog, a fost profesor 47 de ani și v-a învățat pe toți.” A explicat “Nu are diureză, are fața umflată, hemoragie, nu se mișcă și delirează.” Nici acest apel nu a contat.

Medicul de gardă a refuzat să vorbească la telefon cu mine, nefiind prezentă fizic. Am trimis un mesaj vocal unui medic din alt spital, care l-a transmis administrației spitalului Hîncești. Doar așa, tatăl meu a fost în cele din urmă preluat și investigat – se afla deja în insuficiență renală acută.

A fost perfuzat până a doua zi, apoi a început să aibă un comportament neurologic suspect – a repetat aceleași cuvinte timp de 6 ore, pana a prezentat spume la gură. În acest interval, niciun medic nu s-a apropiat, cu excepția unei infirmiere care ne-a spus că „mai rău ați făcut că ați făcut scandal la internare” și că medicul de gardă este ocupat.

Mama mea a cerut insistent să fie chemat un neurolog. A venit un psihiatru, care i-a administrat un medicament. Mai târziu s-a constatat că suferise al doilea accident vascular cerebral.

A rămas patru zile în salon, imobil, fără să poată mânca sau vorbi. Realizând că starea lui este critică și ignorată, am transmis o scrisoare urgentă către vice-directorul spitalului, cerând transferul la Terapie Intensivă. A fost transferat, dar șefa secției ATI ne-a întâmpinat cu intimidări și reproșuri pentru solicitarea făcută, afirmând că are „valori normale” și ar trebui „întors înapoi în salon” – și ni s-a sugerat voalat „nevoia unei recompense”.

În acea noapte, în gardă a intrat o echipă de medici veniți de la Chișinău. Au fost singurii care au stat de vorbă cu noi și ne-au explicat că tatăl meu avea valori extrem de crescute și a fost nevoie de 3 ore pentru a fi stabilizat la ATI. Ne-au spus clar că, în lipsa intervenției, ar fi putut muri în acea seară. Din păcate, echipa de la Chișinău era prezentă doar noaptea, iar a doua zi urma să preluăm din nou legătura cu personalul local.

Când am întrebat-o pe șefa secției Irina Lisnic despre starea lui, ni s-a răspuns: „Și dacă nu vă spun, ce, o să depuneți iar plângere?” Apoi: „Plec să-mi iau cafeaua.”

Tatăl nostru s-a stins din viață acolo pe timp de zi la ATI.

Toate aceste fapte sunt reale, documentate și cunoscute de conducerea spitalului. Am făcut public acest caz pentru că asemenea situații nu trebuie tolerate într-un sistem medical public. Pacienții vârstnici, imobilizați și fără posibilitatea de a-și cere singuri ajutorul nu pot fi ignorați, umiliți și tratați ca o povară.

Cerem o anchetă și tragerea la răspundere a celor implicați.