Circulă povestea că „vremea idealismului a trecut”, că trebuie să fim maturi și pragmatici. Eu cred că dimpotrivă: tot ce a reușit vreodată lumea civilizată, pace și prosperitate, instituții internaționale, bună guvernare, acțiune colectivă pentru binele comun s-a reușit exclusiv când ne-am dat cu capul de zid și ne-am dat seama că trebuie să respectăm niște valori, că există bine și există rău și că trebuie să tragem linia clar și să ne îndreptăm spre bine, nu spre rău. De fiecare dată ne-am dat seama de asta tocmai când am încercat calea cealaltă. Care ne-a dus la orori. La never again, la ruină și distrugeri nemaivăzute. Nu, nu e „pragmatic” să mai încercăm încă o dată.

Poate că dacă ne feream de „pragmatismul” fără valori în ultimii ani nu găseam acceptabile nici compromisurile cu Putin, nici n-ajungeam la alegerea unor lichele corupte în democrațiile model de pe planetă azi, nici la discuțiile „pragmatice” că un business bun scuză o crimă împotriva umanității sau vreun viol de minore. Pe mine mă obosește cumplit încercarea unora de a-mi vinde minciuna drept adevăr, nedreptatea drept pragmatism matur și fatalitate, binele drept rău și răul drept bine și n-am de gând să le accept ca „noua cale”. Dacă Ucraina rezistă - de 12 ani -, rezistă pentru că niște oameni cred în niște valori și alți oameni sunt inspirați de primii și fac tot ce pot să ajute. Mulți. Unii care cred că idealurile, libertatea, integritatea, democrația merită apărate cu viața, în timp ce alții, născuți într-o lume privilegiată, sunt ok și cu lagăre de concentrare dacă scade prețul la ouă. Da, eu cred că în cele din urmă „binili învinji” - nu de alta, dar eroii pozitivi inspiră oamenii mai mult decât psihopații, ca-n filme.

Mi-e cu desăvârșire imposibil să înțeleg cum oameni aparent zdraveni la cap prin Europa discută în cerc de luni de zile „posibilul acord de pace” între Rusia și Ucraina. Despre garanțiile de după. Despre condițiile de dinainte. Despre cum ca-și-când totul ar fi o chestiune de finețe pe detalii tehnice, un pic cu alegeri, un pic cu teritorii, dar acuș-acuș va fi totul rezolvat. Ce e cu această butaforie? Cum naiba oameni inteligenți, din Europa, care vor să-și păstreze o urmă de respectabilitate, bat câmpii de luni și luni de zile, dansând la infinit pe o cacofonie fără sens scrisă de alții? Cum am ajuns ca „idealiștii” să-și pună problema să discute și ei cu Putin, să nu vorbească numai Trump? De ce nu scriem singuri muzica, noi, în Europa? De ce pierdem vremea cu niște discuții stupide, corupte și cu desăvârșire rupte de realitatea de pe teren, în loc să facem ce e integral în puterea noastră? De pildă, mai multe arme pentru Ucraina, mai multe petroliere din flota fantomă a rușilor oprite pe coastele Europei pentru control de bască, banii rușilor confiscați și trimiși pachet în Ucraina pentru înarmare.

Mi-e imposibil să pricep cum ne pregătim de un „război cu Rusia în 2029 acasă la noi” când am putea ajuta Ucraina să toace Rusia acum, acasă la ei. Îmi depășește capacitatea de înțelegere cum, dacă s-ar ajunge la vreo încetare a focului cu Rusia, prin magie n-am mai avea nici sabotaje, nici atacuri cu drone, nici atentate în Europa. Îi zicem eufemistic „război hibrid” și va fi cu siguranță ignorat de cei care tocmai ce-au rezolvat „al nouălea război”, să se descurce Europa singură, noi avem business.

La fel, nu pricep cum Rusia s-ar opri vreodată din a fi agresivă altfel decât dacă va fi prinsă în conflict intern. Prea ocupată cu cafteala între clanuri acasă ca să mai aibă timp să distrugă pe ceilalți din jur. Nu, nu ”Wandel durch Handel”, nu sprijin din afară încă o dată ca să-și strângă resurse să ne mai atace când își mai revine un pic din mama de bătaie pe care i-o dă Ucraina de 4 ani încoace cu o mână legată la spate.

România e total absentă din orice eveniment internațional care contează pentru noi. Unde am fost la conferința de securitate de la Munchen? Nu doar pe lista de prezență, ci concret, ca țară care se învecinează cu Ucraina și Moldova și ar avea ceva de zis. O miză, ceva.

Sincer, cred că în România nu ne temem realmente să ne-atace rușii cu rachete sau cu tancuri. Pur și simplu, statul român, acela incapabil de un an jumate să explice ce s-a întâmplat în propria ogradă în noiembrie 2024, au-fost-rușii-n-au-fost-rușii, se va da singur cu arme și bagaje de partea rușilor dacă va fi oportun, pe tăcute, întru păstrarea privilegiilor, fără măcar să ne informeze. Nici pe noi, nici pe Nicușor Dan.

Poate avem noroc și crapă totuși Rusia, dar noi românii am venit să vă spunem că pe noi să nu vă bazați, vorba bancului.