Nu știu când și unde s-a rupt ceva în noi, de nu mai vrem să înțelegem adevărul, de nu mai suntem empatici și solidari cu cei care au cu adevărat nevoie. Cine și când ne-a înrăit și încrâncenat atât, încât nu mai vedem realitatea, ci doar dușmani și vânzători de țară?

Protestul judecătoarei Marina Rusu, prin care semnalează o problemă reală cu care sistemul de justiție se confruntă de mult timp, a scos din nou la iveală prăpastia care ne desparte.

Nu cred că Marina Rusu a chemat pe cineva anume la protest, dar cred că s-a bucurat sincer de fiecare semn de susținere, de fiecare persoană care a venit alături de ea – și asta a încurajat-o. Și eu mi-am exprimat solidaritatea față de Marina Rusu. O cunosc de multă vreme și am scris despre demersul ei atunci când dorea să se transfere de la Comrat, unde lucra, la Chișinău, unde locuia cu copiii ei. Victoria Sanduța a fost una dintre puținele magistrate în funcție care nu s-a temut să o susțină deschis în acel demers, cu atât mai mult cu cât Marina Rusu naveta zilnic între Comrat și Chișinău.

Breasla judecătorilor nu a fost solidară atunci și nu prea cred că se va schimba ceva prea curând.

Marina Rusu a fost prima judecătoare pe care am văzut-o determinată să ajungă în CSM, să contribuie cu adevărat la schimbarea lucrurilor în interiorul breslei. Era hotărâtă să ducă o campanie publică – atât pentru cetățeni, cât și în rândul colegilor – și nu căuta să fie propulsată de cineva. Voia, prin forța convingerii, să-i facă pe judecători să înțeleagă cât de important este să promoveze în funcțiile de conducere oameni care să le reprezinte cu adevărat interesele.

Dar a venit prevettingul, iar magistrata a fost umilită fără cruțare. Și tocmai maternitatea i-a jucat festa. Faptul că are mulți copii i-a determinat pe membrii Comisiei de prevetting, cu Von Hebel în frunte, să îi respingă candidatura, considerând că numărul mare de copii ar indica că magistrata nu ar trăi din veniturile declarate oficial. Trecuse prin situații similare și anterior: depusese o plângere la Consiliul Egalității pentru discriminare, iar la CSM unele membre – da, femei – o taxaseră, susținând că tocmai din cauza copiilor nu ar avea timp pentru munca de magistrat. Nimeni nu a observat că nu copiii, ci volumul uriaș de dosare este cel care poate face orice judecător să cedeze și să comită greșeli.

Am fost la ea acasă acum câțiva ani. M-a invitat să discutăm – avem și interese comune, florile. Când mi-a dat adresa, am mers cu taxiul și m-am oprit lângă un bloc nou construit. Fără să-mi dau seama, mi-am imaginat că acolo ar trebui să locuiască un judecător – într-un bloc nou, frumos, cu camere largi și luminoase. Nu știu de ce mi-a venit această asociere, dar așa a fost. Am sunat-o și mi-a explicat că trebuie să merg mai departe, în curtea unui alt bloc, din cele sovietice, cu multe etaje. Am găsit blocul, am urcat. Un apartament cu vreo patru odăi mici și o bucătărie la fel de mică, în care se înghesuiau copiii și florile – ce-i drept, cam multe pentru acel spațiu. Mai era și soacra, venită să aibă grijă de cei mici. O familie numeroasă într-un apartament relativ strâmt. Și totuși, în toată acea înghesuială se simțea acel suflu de la țară, în care copiii se cresc unii pe alții, poartă hainele unii după alții, știu să împartă orice și să nu facă risipă.

Maternitatea și dreptul de a-ți crește copiii cu demnitate – de a le oferi timp, sprijin și resurse – nu sunt un neajuns sau un păcat. Dimpotrivă, într-o reformă autentică a sistemului, acestea trebuie să fie parte indispensabilă. Orice femeie și orice bărbat au dreptul la concediu de maternitate, la concediu pentru creșterea copilului, la un program de lucru rezonabil, care să permită și viața de familie.

Femeile din Armata Națională au luptat ani la rând pentru dreptul la concediu de maternitate și l-au obținut abia în jurul anilor 2010–2012. Până atunci, armata nu recunoștea noțiunea de militar în concediu de maternitate. La fel s-a întâmplat și în Poliție – femeile-polițiste au luptat pentru drepturile lor și le-au obținut. De ce nu ar face același lucru și magistratele?

Am citit multe comentarii. Nu de la troli sau haite asmuțite să atace, ci de la oameni reali. Nu e primul caz și nu mă surprinde.

Eu am făcut abstracție de multe aspecte și am analizat doar cazul în sine: protestul, drepturile invocate și necesitatea reală de a schimba ceva. Un om nu trebuie pus la zid doar pentru că altcineva pe care nu îl simpatizăm l-a susținut. Și nici nu trebuie să îi împărțim pe cei care și-au exprimat solidaritatea sau o opinie în prieteni sau dușmani, ruși, țigani sau chinezi.

În opinia mea, situația creată spune mai mult despre noi, ca oameni, și despre sistem, decât despre soluția pe care o așteptăm.

Problema invocată de judecătoarea Marina Rusu nu este un caz izolat, ci una de sistem – care tocmai de aceea trebuie să facă parte din reformă, dacă se dorește cu adevărat reformarea sistemului.

Orice reformă, indiferent cum este prezentată sau promovată, trebuie să aibă în prim-plan omul și problemele cu care se confruntă. Iar justiția trebuie să inspire, înainte de orice, corectitudine și încredere – atât în interior, cât și în afara sistemului. Sunt repere fundamentale, fără de care totul devine iluzoriu.

Drepturile și libertățile trebuie apărate. Altfel... le pierdem.