Continuare. PARTEA 3.

Majoratul Moldovei... De fapt, e majoratul meu! În 18 ani am crescut – nu „cât cresc unii într-o lună”, ci cum „alții cresc într-un an”. Am crescut încet, adică. Mai întîi, am învățat a vorbi. A vorbi despre Moldova. Aceasta a fost cam la doi ani după ce am ajuns la Montreal. Apoi, mai târziu, am învățat a citi. Citeam știrile din Moldova. Toate! Și bune și rele. Eram la curent cu absolut totul ce se întâmpla până și în cele mai mici sate. Iar după vreo zece ani mi-am zis că trebuie să-mi clădesc Moldova mea în Canada.

Și așa, clădind an cu an, în final, mi-am dat seama că am clădit-o mai mult în inima mea. I-am pus o temelie bună ca să nu se mai surpe niciodată! Oriunde aș fi plecat. Oriunde aș pleca. Oriunde m-aș afla. Am realizat că, doar clădind, am revenit la rădăcini. Doar învățând din nou să iubesc Moldova nici nu am observat când mi-au crescut frunze și flori. Altele. Nou-nouțe. Și pentru totdeauna.

Având toate acestea, la majoratul meu de 18 ani, am făcut un pas spre Moldova. Unde credeam că nu voi reveni. Dar toate se întâmplă la momentul potrivit... Așa e mereu. Să nu avem frică. Și, cel mai important, să creștem pâna la vârsta potrivită.         

În săptămîna dintre Paște și Paștele Blajinilor m-am bucurat din plin de Moldova. Deși am măsurat acest timp în secunde... Întâlniri cu prietenii, colegii de școală, colegii de facultate – toate au fost emoționante. Cândva, tatăl unui mare umorist din Canada, îmi spunea: „Sufletul..., sufletul nu îmbătrânește niciodată.” Nu credeam. Privind colegii mei de facultate, am înțeles acest mare adevăr – suntem cu aceleași sentimente, cu visuri, dorințe de a călători, de a face și a descoperi încă multe!

Deși am locuit la Chișinău 20 de ani, nu am vizitat niciodată Cricova. Mă refer la beciurile legendare de la Cricova. Citisem foarte multe despre acest loc faimos în Moldova; ascultam cu mult interes ce povesteau toți care vizitase Cricova în trecut. Credeam că voi fi mereu în Moldova și pot vizita această locație oricând...

Încă din Canada mi-am pus de gând să vizitez beciurile Cricova. Și am reușit. Am optat pentru o excursie cu degustare - impresionant! Istorie, artă, tezaur – toate aici, la Cricova. Bineânțeles, am văzut cu alți ochi pământurile Moldovei, vița-de-vie ca simbol și oamenii care își depun eforturile pentru a ne promova locul.

La „Epoca de piatră” am trăit același sentiment de mândrie și părere de rău că nu m-am reântors în Moldova mai degrabă, cu ani în urmă. Dar, probabil, nu aveam majoratul... Nu împlinisem încă cei 18 ani de neliniște, de întrebări și răspunsuri. Cei 18 ani de dor. Acest restaurant cu o atmosferă atât de caldă, de parcă n-ar fi săpat în piatra rece, m-a făcut să gândesc că de la o simplă idee pînă la unicitate e o cale lungă, însă ingeniozitatea, perseverența, munca și puterea visurilor tale te ajută. Te ajută să nu cazi pe drum, să nu te oprești sau să pui punct la idee.      

În cele șapte zile cât m-am aflat în Moldova am vizitat Orheiul Vechi – un loc mirific. Aici am respirat din toți plămânii. Mă tot întrebam: „De ce, oare, Dumnezeu nu și-a zidit Raiul la Orheiul Vechi”?! Dar, posibil, e aici? Nu poate să nu fie aici. N-am crezut că pot merge atâta la pas, pe jos, cum se zice. Simțeam că mă împrietenesc pentru totdeauna cu dealurile, văile, copacii și iarba de acolo. Simțeam că sunt Acasă.

Lanțul de restaurante La Plăcinte; rețele de magazine cunoscute în toată republica; Andy’s Pizza; cafenele cu terase în aer liber; parcuri amenajate; pământurile prelucrate; autostrăzi noi – toate mi-au amintit de cei 18 ani care nu am fost acasă. Dar încă nu aveam majoratul. Majoratul ca vârstă și înțelepciune. Înțelepciunea unui imigrant revenit Acasă...

VA URMA...