După 13 ani de mandat în magistratură și studii în psihologie, mă îngrozește tot ce se întâmplă ultimii ani în spațiul public. Când mulțimi urlătoare blesteamă un om în cătușe, când politicieni sau jurnaliști își bat joc de prezumția de nevinovăție pentru aplauze, iar influenceri vând ură ca pe un TikTok trend – nu doar că încălcăm statul de drept. Le arătăm copiilor noștri că umilirea este acceptabilă, iar demnitatea umană e negociabilă.

Ca mamă a șapte copii, am învățat să analizez fiecare fenomen social prin prisma fundamentală a viitorului lor: ce le aduce? Îi face mai puternici, mai buni, mai capabili de compasiune și dreptate? Ori, dimpotrivă, le otrăvește caracterul, le învață că violența (fizică sau verbală) e soluția, că umilirea e legitimă, iar demnitatea – un lux pentru cei „vrednici”?

Nu este vorba despre infracțiuni sau corupție – acestea le combatem relativ ușor zilnic prin instrumente legale. Ci despre boala socială care transformă justiția în circ al urii, unde politicieni, jurnaliști, influenceri și mulțimi înfierbântate conspiră, conștient sau nu, să transforme justiția și legea în instrument al urii și răzbunării. Când vedem oameni scuipând și blestemând o persoană înainte sau după sentința definitivă, când auzim politicieni și influenceri declarând „trebuie să ajungă în pușcărie!” sau vândând etichete ca „trădători”, „criminali”, „bandiți”, nu e doar o încălcare a prezumției de nevinovăție – e un semnal de alarmă pentru viitorul copiilor noștri.

Fenomenul nu e nou, dar amplificarea lui în era social media e fără precedent. Căutăm scăparea simplă a binelui contra răului: transformăm persoane complexe (cu istorii, slăbiciuni, contexte) în caricaturi ale Răului Pur. Psihologii numesc asta dezinvidualizare – un mecanism prin care anulăm umanitatea „dușmanului” pentru a ne simți eroi morali. E o iluzie la care cedăm cu ușurință.

Tactica de a crea un dușman al poporului oferă multe beneficii.

Mulțimilor strigând și blestemând un dușman comun le oferă un catharsis fals, transformând frustrări sociale complexe în furie îndreptată spre un „dușman” desemnat. Politicienii alimentează acest fenomen și îl privesc ca pe o armă ieftină: creează un „inamic comun” care unește electoratul prin ură, deturnând atenția de la proprii eșecuri.

Și pentru unii jurnaliști și influenceri este convenabil - senzationalismul vinde. Cuvinte ca „trădător” sau „corupționeri” generează clicuri, chiar dacă încalcă atât normele deontologice cât și etice, și chiar Constituția.

Când un politician declară că pentru cineva „locul lui e în pușcărie” sau când un părinte comentează „că merită să putrezească la pușcărie” la știri, copilul absoarbe trei lecții otrăvitoare:

În primul rând, că demnitatea umană e condiționată – ți se cuvine respect doar dacă ești „bun” în ochii mulțimii.

În al doilea rând, că umilirea publică e legitimă – e acceptabil să exprimi ură față de cineva dacă „merită”.

Și că prezumția de nevinovăție e o simplă bănuială – acuzația publică e suficientă pentru condamnare.

Acest fenomen are victime invizibile.

Prima victimă e statul de drept. Acel stat de drept pentru care noi plătim și vrem să-l construim. Prezumția de nevinovăție nu e un privilegiu pentru infractori – e pământul de sub picioarele tuturor. Distrugând-o, normalizăm justiția populistă: astăzi e „dușmanul tău” la rând, mâine poți fi tu acuzat pe nedrept.

A doua victimă sunt copiii noștri. Ei nu văd doar spectacolul urii – îl internalizează ca normă socială. În curtea școlii, vor reproduce modelul: vor transforma colegul care a greșit în „lepadatul clasei”, justificând hărțuirea prin „a meritat-o!”. Și nu uitați: copiii care învață că empatia are excepții devin adulți care acceptă abuzurile puterii ca fiind justificate.

Cea mai insidioasă victimă suntem noi înșine. Cerând pedepse cum nu sunt în lege pentru „monștri” (chiar și în cazuri când legea nu le prevede), devenim oglinda perversă a celor pe care îi condamnăm. Cine păzește granița dintre dreptate și răzbunare când o ștergem cu furie?

Știți de ce să urăști dușmanul este atât de seducător?

Pentru adulți, ura oferă o simplificare aproape narcotică a lumii complexe. E mai ușor să urăști un "corupt” sau “trădător" decât să înțelegi corupția sistematică sau să conștientizezi cum tu alimentezi fenomenul prin banii în plic profesorului sau mulțumirile medicului.

Iar pentru copii, acesta este un „ritual de apartenență”. Alăturându-se urii „Hoț la pușcărie!”, se simt „adulți”, „puternici”, acceptați în trib.

E prea multă ură. E insuportabil. Trebuie să fim conștienți să rupem lanțul.

Fiecare dintre noi trebuie să schimbe ceva - nu există o pastilă magică.

Când auziți comentarii demonizatoare la știri, spuneți copiilor: „Faptele lui poate să fie grave și vor fi judecate. Dar el rămâne om. Niciun om nu e doar rău – nici el, nici noi.”

Respingeți cu fermitate limbajul care omoară umanitatea: corectați epitete ca „animăl” sau „gunoi”. Țineți minte - când îi luăm demnitatea cuiva, ne pierdem pe a noastră.”

Prezumția de nevinovăție nu este scut al infractorilor, ci armă a nevinovaților. Ea protejează pe oricine poate fi acuzat nedrept – poate chiar tine într-o zi.

Am și un alt sfat pentru cetățeni - sancționați politicienilor și influencerilor care semănă ură și ignoră demnitatea umană prin lipsă de atenție - nu îi votați pe așa politicieni, nu urmăriți așa blogeri și nu reacționați la conținutul lor. Fiecare reacție voastră îi ajută să ajungă la putere, sau să transforme reacțiile, comentariile, vizualizările și repostările în bani și alte beneficii.

Transformați energia în acțiune pozitivă: mai degrabă decât să comentați furios pe Facebook, arătați copiilor cum donați la un proiect de prevenire a corupției, sau la jurnalism independent.

Când permitem ca ura să fie spectacol, nu doar că transformăm justiția și pedeapsa în instrument de răzbunare – distrugem șansa de a avea o societate vindecată. Dreptatea adevărată nu țipă, nu scuipă, nu se delectează cu suferința. Luptă cu fermitate împotriva faptelor rele, dar refuză să transforme făptuitorul în dușman.

În sala de judecată, cel mai rău lucru nu e să condamni un om. E să uiți că, orice ar fi făcut, el este o ființă umană. Când societatea uită asta, condamnă nu doar pe el, ci pe ea însăși.

Copiii noștri merită mai mult decât moștenirea urii noastre. Merită să știe că demnitatea nu se câștigă sau se pierde – ea există. Iar statul de drept nu e o abstracțiune. E lucrul care ne ține pe toți în picioare atunci când vântul istoriei bate cu furie.

P.S. Când auzi ură „îndreptățită” în public, întreabă-te: „Cui profită acest spectacol?”