Căsătoria este instituția fundamentală care stă la baza familiei și este reglementată în Republica Moldova prin Codul familiei (Legea nr. 1316-XIV din 26.10.2000). Legea definește căsătoria ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, înregistrată în mod obligatoriu la organul de stare civilă. Doar căsătoria înregistrată oficial produce efecte juridice, adică naște drepturi și obligații reciproce între soți prevăzute de lege. În absența înregistrării (de exemplu, conviețuirea faptică neoficializată sau doar căsătoria religioasă), partenerii nu beneficiază de statut legal de soți și, prin urmare, nu se bucură de drepturile conferite de lege soților.

Legislația familiei ocrotește relațiile de căsătorie și stabilește principii esențiale care guvernează viața de familie. Printre aceste principii regăsim monogamia, consimțământul liber la căsătorie, egalitatea în drepturi a soților, sprijinul reciproc moral și material, fidelitatea conjugală, prioritatea creșterii copiilor în familie, grija față de membrii minori sau inapți de muncă ai familiei, rezolvarea pe cale amiabilă a problemelor familiale, inadmisibilitatea ingerințelor arbitrare și dreptul la apărarea legală a intereselor familiei. Aceste principii creează cadrul general în care soții își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile în timpul căsătoriei.

În cele ce urmează vom detalia principalele drepturi și obligații reciproce ale soților, raporturile juridice dintre soți și copii, regimul economic al bunurilor soților, precum și importanța înregistrării oficiale a căsătoriei pentru recunoașterea acestor drepturi.

Drepturile și obligațiile reciproce ale soților

Egalitatea legală a soților: Un prim drept fundamental este egalitatea soților în familie. Soțul și soția au drepturi și obligații egale în toate aspectele vieții familiale, fără discriminare pe bază de sex, naționalitate, religie, avere sau alt criteriu. Această egalitate juridică înseamnă că ambii soți participă în mod egal la deciziile privind familia, la creșterea copiilor și la administrarea bunurilor comune.

Numele de familie: La încheierea căsătoriei, legea oferă soților libertatea de a-și alege numele de familie. Ei pot decide să poarte un nume de familie comun, fie numele unuia dintre soți, fie să își păstreze fiecare numele avut înaintea căsătoriei. De asemenea, există opțiunea ca un soț să își alipească (conexeze) numele celuilalt soț la propriul nume de familie. Astfel de alegeri se fac prin consimțământul ambilor soți, iar schimbarea numelui devine efectivă odată cu înregistrarea căsătoriei. Schimbarea numelui unui soț nu o implică automat pe a celuilalt; de pildă, dacă soția preia numele soțului, acesta își poate păstra propriul nume dacă dorește. La divorț, fiecare fost soț are posibilitatea fie să păstreze numele dobândit prin căsătorie, fie să revină la numele purtat anterior.

Obligațiile personale (nepatrimoniale) ale soților: Conviețuirea maritală generează o serie de îndatoriri morale și personale între soți. Codul familiei prevede expres că soții își datorează reciproc sprijin moral și fidelitate pe durata căsătoriei. În practică, acest principiu al sprijinului moral reciproc implică respectul, afecțiunea și suportul emoțional pe care fiecare soț trebuie să le acorde celuilalt, mai ales în situații dificile (probleme de sănătate, crize personale etc.). Fidelitatea conjugală obligă soții la loialitate unul față de celălalt și la monogamie, interzicând relațiile extraconjugale. Deși Codul familiei al Republicii Moldova nu enumeră în mod expres alte obligații personale, doctrinele juridice și normele morale recunosc și datoria de respect reciproc între soți, precum și obligația de a conviețui (coabita) împreună, contribuind la viața comună de familie. Aceste îndatoriri decurg implicit din principiile generale ale legii (de exemplu, obligația de sprijin material și moral reciproc și soluționarea amiabilă a problemelor familiale presupun practic și respect și viață comună).

Decizii comune și cooperare: Egalitatea în drepturi se reflectă și în modul de luare a deciziilor privitoare la familie. Soții au datoria de a colabora și de a se consulta reciproc în toate chestiunile importante ale vieții de familie – de la planificarea bugetului familiei, stabilirea locuinței comune, până la aspecte privind educația copiilor sau gestionarea situațiilor de criză. Legea încurajează soluționarea de comun acord a problemelor familiale și descurajează impunerea voinței unui soț asupra celuilalt. De asemenea, orice ingerință externă nejustificată în relațiile dintre soți este considerată inadmisibilă conform principiilor legii, ceea ce înseamnă că terții (inclusiv rudele) nu au dreptul să se amestece abuziv în deciziile familiei, iar soții pot apela la instanță pentru apărarea drepturilor lor familiale atunci când acestea sunt lezate.

Raporturile juridice dintre soți și copii

În cadrul familiei, pe lângă relațiile dintre soți, un loc central îl ocupă relațiile dintre părinți și copii. Aceste raporturi sunt guvernate de principiul că drepturile și obligațiile reciproce ale părinților și copiilor iau naștere din filiația (proveniența) copiilor, atestată legal. Cu alte cuvinte, imediat ce o persoană este recunoscută în mod legal ca părinte al unui copil (fie prin actul de naștere, fie prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească de stabilire a paternității), se nasc automat drepturile și obligațiile parentale.

Autoritatea părintească și drepturile copilului: Atât mama, cât și tata au drepturi și obligații egale față de copiii lor, fără a conta dacă copilul este născut în cadrul căsătoriei sau în afara ei, ori dacă părinții locuiesc împreună sau separat. Legea pune pe primul loc interesul copilului minor și recunoaște o serie de drepturi fundamentale ale copilului în familie: dreptul copilului de a crește într-un mediu familial, de a-și cunoaște și de a fi îngrijit de către părinții săi, de a locui alături de ei (exceptând situațiile când coabitarea contravine intereselor copilului), precum și dreptul la educație și la dezvoltarea sănătoasă a personalității. Astfel, fiecare copil are dreptul să primească îngrijire, educație, să fie ocrotit și respectat în demnitatea sa de către părinți. Desfacerea căsătoriei părinților sau faptul că aceștia nu conviețuiesc nu afectează drepturile copilului – el are, de pildă, dreptul de a menține legături personale cu ambii părinți și cu rudele apropiate (bunei/bunici, frați, surori) chiar dacă părinții sunt divorțați sau locuiesc separat. Părintele rezident (cu care copilul locuiește) nu are voie să obstrucționeze contactul copilului cu celălalt părinte, decât dacă există motive grave (comportament abuziv, pericol pentru copil etc.), iar autoritățile pot interveni pentru a asigura respectarea acestui drept al copilului.

Obligațiile părinților față de copii: Corelativ drepturilor de mai sus, părinții au o serie de obligații legale față de copiii lor. Ei trebuie să asigure creșterea, educația și instruirea copiilor, ghidându-i conform convingerilor proprii dar întotdeauna în interesul superior al copilului. Părinții poartă răspunderea pentru dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a copilului și au prioritate în a decide asupra educației acestuia față de orice alte persoane. Totodată, legea obligă părinții să nu abuzeze de drepturile lor – orice măsuri disciplinare sau metode educative trebuie să excludă abuzul fizic ori psihologic, insulta, umilirea sau alte tratamente degradante. Practic, părinților li se cere să își exercite drepturile părintești numai în concordanță cu binele copilului, orice încălcare putând atrage intervenția autorităților (de exemplu, cazurile de violență domestică asupra copilului pot duce la decăderea din drepturile părintești a părintelui abuziv).

Un element esențial al obligațiilor parentale este întreținerea materială a copiilor. Părinții sunt obligați prin lege să își întrețină copiii minori, asigurându-le cele necesare traiului, educației și dezvoltării. Această obligație de întreținere se extinde și după majorat în situația copiilor incapabili de muncă (de exemplu, copii adulți cu dizabilități) care necesită sprijin material. Dacă un părinte refuză nejustificat să contribuie la creșterea copilului, celălalt părinte sau autoritatea tutelară poate acționa în justiție pentru stabilirea pensiei de întreținere (alocația lunară) datorată copilului. Codul familiei prevede criterii pentru cuantumul pensiei de întreținere, de regulă sub forma unei cote procentuale din venitul părintelui obligat (1/4 din venit pentru un copil, 1/3 pentru doi copii, 1/2 pentru trei sau mai mulți copii), cu posibilitatea ajustării acestor cote de către instanță în funcție de circumstanțe (venituri fluctuante, situații speciale etc.). Obligativitatea întreținerii există indiferent dacă părinții sunt sau nu căsătoriți între ei; ceea ce contează este calitatea de părinte legal al copilului.

De cealaltă parte, și copiii majori au obligații față de părinți în anumite condiții. Conform legii, copiii adulți apți de muncă sunt obligați să-și întrețină și să-și îngrijească părinții dacă aceștia au devenit inapți de muncă (vârstnici, bolnavi) și au nevoie de sprijin material. În situația în care copiii nu își asumă benevol această responsabilitate, părintele poate cere în instanță obligarea copiilor la plata unei pensii de întreținere (de obicei stabilită ca sumă fixă lunară, ținând cont de nevoile părintelui și de posibilitățile materiale ale copiilor). Această obligație legală reflectă legătura de reciprocitate și solidaritate familială: așa cum părinții își cresc și sprijină copiii, la rândul lor copiii au datoria să își ajute părinții aflați la nevoie.

Drepturile patrimoniale între părinți și copii: Deși familia implică solidaritate economică, este important de subliniat că părinții și copiii nu au drepturi de proprietate unii asupra bunurilor celorlalți, în virtutea legăturii de rudenie. Codul familiei prevede explicit că copilul nu are un drept de proprietate asupra bunurilor părinților, iar părinții nu au drept de proprietate asupra bunurilor copilului. Singurele excepții sunt dreptul la moștenire (în cazul decesului, copilul sau părintele supraviețuitor poate moșteni bunurile celuilalt conform legislației succesorale) și dreptul la întreținere (obligațiile de sprijin material descrise mai sus). Această regulă înseamnă, de exemplu, că într-un divorț al părinților, copiii minori nu participă la partajul bunurilor comune ale soților – averea se împarte doar între cei doi foști soți, copiii neavând o cotă de proprietate din bunurile părinților. Bunurile cumpărate de părinți rămân ale părinților, iar bunurile care aparțin personal copiilor (ex: cadouri primite de copil, venituri proprii ale copilului dacă are) rămân ale copilului. Totuși, dacă trăiesc împreună, părinții și copiii pot folosi de comun acord bunurile unii altora pentru nevoile gospodăriei familiale, în spiritul comunității de viață. În privința eventualelor bunuri deținute în coproprietate de părinți și copii, acestea vor fi guvernate de regulile generale ale dreptului civil (coproprietate obișnuită, în cotă-parte) și nu de regimul special al comunității de bunuri dintre soți.

Regimul economic al soților (relațiile patrimoniale)

Una dintre cele mai importante consecințe juridice ale căsătoriei privește situația bunurilor dobândite de soți și obligațiile de natură materială dintre aceștia. În Republica Moldova, regimul patrimonial legal stabilit de Codul familiei este cel al comunității de bunuri în devălmășie. Conform legii, toate bunurile dobândite de soți pe parcursul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, aflate în devălmășie. Regimul comunității legale se aplică implicit la încheierea căsătoriei, exceptând cazul în care soții au convenit altfel printr-un contract matrimonial (convenție matrimonială) încheiat conform legii.

Proprietatea în devălmășie: Noțiunea de devălmășie implică faptul că ambii soți sunt coproprietari pe bunurile comune, fără a avea stabilite cote-părți determinate asupra acelor bunuri până în momentul partajului. Practic, bunurile comune aparțin soților împreună, ambii având drepturi egale de posesie, folosință și dispoziție asupra lor. Legea enumeră tipurile principale de bunuri care intră în comunitatea devalmașă: veniturile realizate de oricare dintre soți din muncă sau activități de antreprenoriat, veniturile din activități intelectuale, salarii, onorarii, precum și premii, indemnizații și alte plăți (cu excepția celor cu caracter strict personal compensator, cum ar fi despăgubiri pentru daune de sănătate) obținute în timpul căsătoriei. Pe scurt, orice bun obținut în intervalul dintre data încheierii căsătoriei și data încetării acesteia (prin divorț sau deces) devine parte a averii comune a soților, indiferent dacă a fost cumpărat sau înregistrat pe numele unuia singur dintre ei. De asemenea, contribuția la dobândirea bunurilor se prezumă egală, chiar dacă doar unul dintre soți a avut venituri proprii. Legea recunoaște explicit că soțul care, de exemplu, nu a avut un venit personal pe durata căsătoriei deoarece s-a ocupat de gospodărie ori de creșterea copiilor, are aceleași drepturi asupra proprietății comune ca și celălalt soț care a obținut venituri. Această prevedere asigură protecția soțului casnic sau care și-a sacrificat cariera pentru familie, confirmând că munca în familie și îngrijirea copiilor sunt la fel de valoroase ca aportul financiar.

Bunurile proprii (personale) ale fiecărui soț: Nu toate bunurile aflate în posesia soților devin comune. Codul familiei stabilește și categoria de bunuri personale ale soților, care nu intră în devălmășie. Sunt considerate proprietate personală bunurile pe care fiecare soț le avea înainte de căsătorie, precum și bunurile dobândite cu titlu gratuit de un soț în timpul căsătoriei – de exemplu, cadourile individuale, moștenirile sau donațiile primite exclusiv de unul dintre soți. De asemenea, obiectele de uz personal (îmbrăcăminte, încălțăminte etc.) aparțin în general soțului care le folosește, chiar dacă au fost cumpărate în timpul căsătoriei, cu excepția celor de valoare mare (bijuterii de lux, obiecte de artă prețioase etc. pot fi considerate bunuri comune dacă au fost achiziționate în timpul căsătoriei). În esență, tot ce nu provine din efortul comun al soților sau din cheltuirea veniturilor comune rămâne în patrimoniul individual al fiecăruia.

Merită menționat că există situații când granița între bunuri personale și comune poate deveni fluidă. Legea permite ca anumite bunuri proprii să fie declarate de instanță ca bunuri comune dacă se dovedește că, pe durata căsătoriei, valoarea acelor bunuri a crescut substanțial datorită aportului financiar ori muncii celuilalt soț sau al ambilor soți. De exemplu, dacă unul dintre soți deținea înainte de căsătorie o casă pe care, ulterior, cuplul a renovat-o capital folosind economii comune, sporindu-i mult valoarea, instanța poate decide ca respectiva casă să devină bun comun, ținând cont de contribuția ambilor. Astfel de situații se analizează de la caz la caz, pentru a preveni eventuale abuzuri sau îmbogățiri fără just temei ale unuia dintre soți în detrimentul celuilalt.

Administrarea și dispoziția asupra bunurilor comune: În regimul comunității legale, ambii soți administrează împreună bunurile comune. Legea prevede că soții, de comun acord, posedă, folosesc și dispun de averea comună. Actele de administrare curentă (de exemplu, vânzarea bunurilor mobile de valoare mică sau cheltuielile zilnice) pot fi făcute de oricare soț, presupunându-se consimțământul celuilalt pentru aceste acte obișnuite ale vieții de familie. Însă pentru actele de dispoziție mai importante, în special înstrăinarea bunurilor imobile (cum ar fi vânzarea locuinței comune, a unui teren etc.), este necesar acordul expres al ambilor soți. Dacă unul dintre soți încheie în mod individual un act juridic privind un bun comun fără consimțământ (în condițiile în care era cerut), celălalt soț are dreptul să ceară anularea actului în instanță, mai ales dacă terțul contractant știa sau trebuia să știe de opoziția acelui soț. Aceste reguli protejează interesele ambilor parteneri, asigurând că niciunul nu poate dispune în mod arbitrar de averea comună împotriva voinței celuilalt.

Reglementarea convențională – contractul matrimonial: Regimul patrimonial descris mai sus (comunitatea legală în devălmășie) acționează automat, în lipsa unei stipulații contrare. Totuși, legislația Republicii Moldova oferă soților (ori viitorilor soți) posibilitatea să își organizeze relațiile patrimoniale prin încheierea unui contract matrimonial. Contractul matrimonial (convenția matrimonială) este un act încheiat de viitorii soți sau de soții deja căsătoriți, prin care aceștia pot modifica regimul legal al bunurilor și pot stabili alte reguli financiare aplicabile în timpul căsătoriei și/sau în caz de divorț. De pildă, soții pot conveni prin contract să mențină o separație a bunurilor (fiecare să păstreze proprietatea exclusivă asupra bunurilor dobândite pe numele său) sau pot detalia proporțiile de contribuție la dobândirea unor bunuri, ori pot prevedea modul de împărțire a averii în eventualitatea desfacerii căsătoriei. Important este că prin convenția matrimonială nu se pot eluda obligațiile legale de întreținere sau alte drepturi imperative – de exemplu, nu se poate stipula excluderea totală a comunității de bunuri (legea declară nul orice pact prin care comunitatea legală este suprimată sau restrânsă contrar dispozițiilor codului). Contractul matrimonial trebuie încheiat în formă autentică (la notar) și devine opozabil terților prin înscrierea mențiunii despre existența lui în actul de căsătorie. În absența unui asemenea contract, se aplică integral regimul legal al comunității de devălmășie.

Obligațiile materiale între soți – întreținerea reciprocă: Pe lângă aspectul proprietății, relația economică dintre soți include și îndatorirea de sprijin material reciproc. Legea prevede că soții își datorează întreținere materială unul altuia pe parcursul căsătoriei. Aceasta înseamnă că fiecare soț are obligația de a contribui la nevoile materiale ale familiei și ale celuilalt soț, proporțional cu posibilitățile sale. Dacă, de exemplu, un soț nu realizează venituri (poate din motive de sănătate, șomaj sau pentru că se ocupă de copii mici), celălalt are obligația legală să îl întrețină. În caz de refuz nejustificat, soțul aflat în dificultate poate cere în instanță stabilirea unei pensii de întreținere de la partenerul său. Codul familiei enumeră anumite situații speciale în care un soț are dreptul cert la întreținere din partea celuilalt, de exemplu: dacă soția este însărcinată, dacă unul dintre soți nu poate munci din cauza unei invalidități și are nevoie de sprijin, sau dacă unul dintre soți îngrijește un copil mic (până la 3 ani) ori un copil cu dizabilități și nu poate lucra. Astfel de situații creează un drept la pensie de întreținere asigurat pe cale judecătorească, cu condiția ca soțul solicitant să nu aibă venit suficient, iar celălalt soț să aibă posibilitatea financiară de a plăti.

De menționat că obligația de întreținere poate continua și după desfacerea căsătoriei (divorț), în anumite condiții excepționale. Legea prevede că un fost soț poate fi obligat să plătească pensie de întreținere fostului partener dacă acesta se află într-o situație vulnerabilă legată de căsătorie: de exemplu, fosta soție are dreptul la întreținere pe durata sarcinii, sau un fost soț care crește singur copilul comun mic (sub 3 ani) ori îngrijește un copil comun cu dizabilități are dreptul la sprijin, la fel un fost soț care a devenit inapt de muncă în timpul căsătoriei ori în anul de după divorț. Chiar și un fost soț ajuns la vârsta pensionării poate cere întreținere, dacă căsătoria a durat cel puțin 15 ani și divorțul a survenit cu mai puțin de 5 ani în urmă. Aceste prevederi urmăresc să prevină situațiile în care divorțul ar lăsa fără mijloace de trai un soț vulnerabil care și-a dedicat viața familiei. Desigur, obligația de a întreține un fost soț nu este absolută – instanța poate scuti de plată pe cel obligat sau poate limita perioada de plată a pensiei dacă, de pildă, căsătoria a durat foarte puțin (sub 5 ani) sau dacă inaptitudinea de muncă a solicitantului este cauzată de abuz de alcool, fapte penale ori comportament grav culpabil în familie.

În ansamblu, regimul economic al soților instituit de lege reflectă două idei de bază: comunitatea (solidaritatea) – prin punerea în comun a bunurilor și sprijinul reciproc material, și echitatea – prin împărțirea egală a beneficiilor, dar și a obligațiilor, și protejarea părților vulnerabile. Soții pot adapta anumite aspecte prin acord mutual (contract matrimonial), însă nu pot renunța la principiile fundamentale de protecție reciprocă stabilite de lege.

Importanța înregistrării oficiale a căsătoriei

În Republica Moldova, înregistrarea căsătoriei la oficiul de stare civilă este condiția esențială pentru ca o uniune dintre un bărbat și o femeie să fie recunoscută ca soț și soție din punct de vedere legal. Codul familiei stipulează clar că drepturile și obligațiile juridice ale soților iau naștere în ziua înregistrării căsătoriei la organul de stare civilă. Aceasta înseamnă că toate efectele despre care am discutat – de la drepturile personale (egalitate, fidelitate, sprijin reciproc) și până la regimul bunurilor comune sau obligațiile față de copii – există numai dacă există o căsătorie valabil încheiată și înregistrată.

Căsătoria neînregistrată (concubinajul) nu produce aceste efecte juridice. Un cuplu care trăiește în uniune liberă, fără să fi oficializat relația, nu este recunoscut ca fiind căsătorit. În consecință, partenerii nu beneficiază de protecția legală acordată soților: bunurile dobândite împreună nu sunt automat considerate proprietate comună în devălmășie, fiecare având doar drepturile de proprietate obișnuite (eventual coproprietate în cote-părți determinate dacă au achiziționat împreună pe numele amândurora); nu există un drept legal la întreținere reciprocă; nu există drepturi succesorale speciale (soțul supraviețuitor este moștenitor rezervatar legal, pe când un concubin supraviețuitor nu are un rang special la moștenire, în absența unui testament); nici drepturile legate de copiii comuni nu sunt automat reglementate ca în cazul soților (de exemplu, copilul născut din părinți necăsătoriți nu beneficiază de prezumția de paternitate – este necesară recunoașterea sau stabilirea juridică a paternității). Astfel, pentru ca statul să confere cuplului toate beneficiile și obligațiile descrise, este indispensabil ca uniunea să fie oficializată.

Procedura legală presupune depunerea declarației de căsătorie de către viitorii soți la oficiul stării civile competent, îndeplinirea condițiilor de fond (vârsta matrimonială – 18 ani, consimțământ liber, lipsa impedimentelor legale cum ar fi o căsătorie anterioară încă nedesfăcută, rudenie apropiată etc.) și expirarea termenului de așteptare (cel puțin o lună de la depunerea cererii, exceptând cazuri excepționale). Numai după oficierea căsătoriei civile în fața ofițerului de stare civilă se eliberează certificatul de căsătorie, document care atestă calitatea de soț și soție și conferă acces la drepturile legale corespunzătoare.

Importanța înregistrării oficiale se reflectă și în protecția pe care statul o acordă familiei: familia întemeiată pe căsătorie se află sub ocrotirea legii și a statului, conform Constituției și Codului familiei. Prin înregistrare, căsătoria dobândește forță juridică, permițând soților să își exercite drepturile (de exemplu, dreptul de a intabula proprietatea comună pe numele ambilor, dreptul la pensie de urmaș în caz de deces al soțului, dreptul de a decide ca aparținător în probleme medicale, ș.a.) și să solicite respectarea obligațiilor (dreptul la întreținere, la partaj în caz de divorț etc.) în fața instanțelor sau a altor autorități.

Concluzie: Căsătoria legal încheiată constituie temelia pe care se clădesc drepturile și îndatoririle reciproce între soți, precum și între părinți și copii. În Republica Moldova, cadrul juridic (Codul familiei) asigură egalitatea soților, protejează interesele copiilor și reglementează cu atenție aspectele patrimoniale pentru a preveni nedreptățile. Însă toate aceste prevederi devin aplicabile numai după oficializarea căsătoriei. Prin urmare, înregistrarea căsătoriei nu este o simplă formalitate administrativă, ci o necesitate juridică ce conferă relației de cuplu recunoaștere și protecție din partea legii. Pentru oricine dorește să întemeieze o familie în condiții de siguranță juridică – cu drepturi certe și obligații clar stabilite – actul de căsătorie înregistrat este pasul indispensabil și esențial.

Informațiile de mai sus oferă o privire de ansamblu asupra regimului legal al căsătoriei în Republica Moldova, utilă celor cu pregătire juridică de bază interesați de dreptul familiei. Respectarea acestor reguli și principii asigură o viață de familie armonioasă din perspectivă legală și previne eventualele litigii prin cunoașterea drepturilor fiecărui membru al familiei.

Surse legislative: Codul Familiei al Republicii Moldova (nr. 1316-XIV/2000, în vigoare din 2001), Constituția Republicii Moldova (art. 48 privind ocrotirea familiei), alte acte normative în materie familială. Pentru interpretarea și aplicarea corectă a acestor dispoziții, se poate apela la practică judiciară și doctrină de specialitate.