Știți că, dintre drepturile omului, există unul singur care este absolut din punct de vedere juridic — fără excepții și fără limitări?

Dacă credeți că este vorba despre dreptul la viață, trebuie spus limpede: nu este absolut. Legea admite situații strict delimitate de folosire a forței letale — pentru a proteja viața altora împotriva violenței ilegale, pentru arestarea unui infractor periculos, pentru reprimarea unei revolte — întotdeauna cu testul necesității și proporționalității. În realitatea conflictelor armate se aplică dreptul umanitar: viața rămâne protejată, dar ostilitățile sunt permise în limitele regulilor.

Dacă vi se pare că dreptul de proprietate este absolut, nici acesta nu este. Legea prevede ingerințe legitime: expropriere pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă și justă; confiscarea produselor și bunurilor provenite din infracțiuni; executarea silită în baza unei hotărâri; reglementări urbanistice etc. — toate cu temei legal și control judecătoresc.

Unicul drept din care nu există excepții și care nu poate fi limitat în niciun context este dreptul la respectarea demnității umane. Din el decurg interdicții absolute: tortura, tratamentele inumane ori degradante, transformarea persoanei în mijloc și nu în scop.

Pentru demnitate nu aplicăm balanța necesității și proporționalității — aici există o linie roșie pe care nu o putem trece niciodată.

Ce presupune, în concret, dreptul la respectarea demnității umane: nu doar abținerea statului de la umilire, ci și obligații positive:

- La reținere și pe parcursul anchetei: tratament uman, fără violență sau tratamente degradante, acces efectiv la avocat și la asistență medicală, interdicția expunerii umilitoare;

-În detenție: condiții demne (spațiu, igienă, hrană, apă, temperatură, îngrijiri medicale), protecție față de violență și supraaglomerare;

- În sănătate: consimțământ informat, confidențialitate și respect pentru integritatea corporală;

- În școală și la locul de muncă: interzicerea sancțiunilor și practicilor degradante, nediscriminare;

- În spațiul public și în comunicările oficiale: limbaj respectuos, fără stigmatizare și „linșaj” din partea autorităților publice;

- În justiție: investigație efectivă a acuzațiilor de rele tratamente, căi reale de reparare (inclusiv despăgubiri).

Aceste standarde decurg din caracterul absolut al interdicțiilor din art. 3 CEDO și nu se „cântăresc” cu testul proporționalității: sunt linia roșie a umanului, valabilă oricând și oriunde.

Iar paradoxul zilelor noastre este că, dacă am face un „concurs” al dreptului cel mai des încălcat, câștigător ar fi tocmai dreptul la demnitate. Nu vi se pare straniu? Singurul drept absolut — cel care nu trebuie încălcat niciodată, de nimeni — și totuși cel pe care îl ignorăm frecvent: acasă, în instituții, în discursul public.

De ce este inadmisibil? Pentru că a nu respecta demnitatea înseamnă a ignora faptul elementar că în fața noastră este o ființă umană. Chiar dacă a greșit. Chiar dacă „toată lumea” cere o soluție rapidă. Celelalte drepturi pot fi limitate, cu garanții; demnitatea — nu. Ea trebuie respectată întotdeauna, altfel dreptul încetează să fie măsura justiției și devine instrument al forței.

Demnitatea nu este „o recompensă pentru cei cuminți sau oameni buni”, ci hotarul umanului. Dacă îl trecem pentru confort, teamă sau răzbunare, nu-l pierdem doar pe celălalt — ne pierdem omul din noi.

Statul de drept începe nu din slogane, ci din acel „nu se poate” rostit tocmai când tentația „se poate” e mai mare. Și atâta timp cât acest „nu se poate” crește în noi, crește și omul din om.