PARTEA 1.

Un început de septembrie foarte călduros. Neobișnuit de călduros. Mi-am promis să nu-l irosesc pe nimicuri – gen certuri, supărări, frustrări, trândăveală, convorbiri inutile la telefon, vizite nedorite. Și am reușit. Doar primele trei săptămâni...

În 29 septembrie 2007, aveam bilete de avion, cumpărate de prin mai. Trebuia să părăsesc Moldova. Moldova mea! Pentru o viață mai demnă, în special, pentru cei doi copii ai mei. Precedaseră câteva luni de alegere între: Norvegia, Islanda și Canada. Trei țări cu friguri la nesfîrșit. Aproape. Trei țări cu ger și furtuni de zăpadă. Zăpada după care tânjeam toți atunci în Moldova, căci iernile adevărate dispăruseră deja de câțiva ani. Ca, de altfel, și bunăstarea, liniștea și siguranța zilei de mâine... După ce mă oprisem la Canada, au urmat cinci ani de cursuri intensive de franceză și engleză; pregătiri de interviu; vânzarea casei; mobilier; etc. Plecam... Plecam pentru totdeauna!

Soarele de septembrie continua să ardă torid. De parcă-mi ghicise intențiile. De parcă voia să-mi dăruiască atâta căldură, încât să-mi fie suficient pentru toți anii care aveam să-i trăiesc în Canada înzăpezită! Cu 3 zile înainte de data zborului m-am prezentat la compania de turism să-mi ridic biletele de avion imprimate – așa ni s-a spus atunci când le-am achitat (5 luni mai devreme). Dar în acel moment septembrie al meu a încetat să mai fie la fel de călduros, la fel de calm cum îmi propusesem, la fel de drag și plin de frumusețe. Mi s-a spus cu o vinovăție prefăcută, sau temută de reacția mea, că biletele noastre au fost vândute(!), încă o dată, din greșeală, altcuiva.

Mi-am promis că ultima lună trăită în Moldova să fie frumoasă: fără lacrimi, amărăciune, frustrare, stres și păreri de rău. Doar că nu a fost să fie... În acel moment frustrarea și-a făcut loc în întreaga mea ființă. Și-ar fi zis, probabil, prea ușor pleacă asta din Moldova. Prea simplu și liniștit. De parcă se face a uita de unde pleacă... Alte bilete de avion Chișinău – Montreal nu am mai găsit, deși intrasem pe la alte 4 companii. Am găsit, abia într-o săptămână, un zbor spre Montreal, dar din Kiev. Am fost fericită. Deși acea frustrare mă domina din momentul când am aflat de vânzarea biletelor. Atunci încă nu știam că frustrarea mă va urmări încă vreo câteva luni. Atunci încă nu știam de ce gândeam la trei țări cu zăpadă...

A urmat o săptămână de dormit la podea, înveliți cu hainele pregătite pentru Canada. Mâncare – doar conserve, legume, pâine, fructe. Vândusem sau dăruisem tacâmurile, vesela, mobilierul, multe haine, etc. Eram într-un primitivism european din anul 2007. Era un primitivism al plecării. O plecare încununată de o mare frustrare și care nu o simțisem niciodată până atunci. Apoi a urmat o călătorie grea cu trenul până la Kiev. Cele 10 genți pe care le aveam ne rupeau mâinile și inima. Speranță dar, poate, și spaimă în ochii celor 2 copii de 6 și 15 ani.

La aeroportul din Kiev am ajuns în două taxi-uri. Doar că toți noi eram în mașina care mergea prima, iar bagajele – cele 10 genți – în mașina ce ne urma. Pe traseul gara feroviară – aeroport aveam două dorințe – să ajungem vii și nevătămați să luăm avionul și din cele zece bagaje să ne lase măcar geanta cu albumele foto... Nu-mi imaginam viața de mai departe fără amintiri. Amintirile adunate în vreo 15 albume cu poze și vreo 10 CD-uri de la evenimentele noastre. Gândeam la viața de mai departe, la amintirile din bagaje și la frustrarea care predomina...

În noaptea următoare aterizam la Montreal. De sus orașul era o mare de lumini. Era doar lumini. De fapt, era o lumină. Pentru noi. Pentru mine. O toamnă la fel de caldă ca în Moldova se instaurase și aici. Chiar fierbinte. Și așa a fost, practic, până la sfârșit de octombrie. Ceva neobișnuit pentru a doua jumătate a lunii octombrie, după cum am aflat mai târziu. Mă bucuram de visul meu îndeplinit. Mă bucuram de bucuria mea. Deși nu uitam frustrarea.

După încă o lună a început perioada cu adevărat rece în Canada. În dimineața zilei de 20 noiembrie ne-am trezit într-un oraș înzăpezit – până la genunchi – se vede că ninsese toată noaptea. Ducând băiatul la școală, ne împiedicam înadins de micile mormane de zăpadă, alunecam, cădeam, râdeam, întârziam la școală, dar ne era totuna. Știam că ne așteaptă o iarnă ca-n povești. Ca în copilărie. Povestea din copilărie. Din Moldova. Și brusc am realizat că-mi lipsește ceva. Că sunt ușoară. Că-mi e ușor. Și îmi va fi, deoarece frustrarea, acea frustrare, adusă din Moldova, târâtă peste ocean – nu în avion, ci în suflet, în brațele mele, în toată ființa mea – a dispărut! A fost acoperită de albul imens, de albul mult cât vedeam cu ochii. Atunci am înțeles de ce în lista mea erau cele trei țări pline de zăpadă. Pline de alb. Ca să-mi acopere rănile. Să-mi uite frustrarea. Să-mi păstreze cele mai frumoase amintiri.

PARTEA 2.

Să aștepți vârsta majoratului e ceva minunat. Ca însuși majoratul. Ca cei 18 ani! De la prima ninsoare trăită în Canada și până la 18 ierni împlinite aici n-am mai trăit stări de frustrare. Au fost multe, dar nu frustrare. Am trăit amăgiri și dezamăgiri. Am trăit păreri de rău și de bine. Cu toate că, adeseori, părerile de bine au fost doar păreri... Am trecut peste pierderi, neajunsuri, fals și uitare. Frustrarea a fost o singură dată și s-a stins cu un alb de Canada. Ajută mult albul de Canada. Ca albastrul de Voroneț – o culoare care nu a mai putut fi reprodusă niciodată întocmai.

Astfel, an de an, m-am tratat cu albul de Canada. Am crescut. Am înțeles, am priceput. Dar poate am așteptat să-mi tămăduiesc și alte răni. Să-mi vindec și amintirile. Uneori chiar și cele mai frumoase amintiri dor. La fel și cele mai frumoase visuri. Pentru unele se merită să aștepți. Până ajungi la majorat. Până am ajuns și eu la majorat. Până mi-am făcut valizele – nu 10, ca altădată – și am plecat! Adică, am revenit...

Moldova m-a întâlnit minunat! Era veselă. Era zglobie, cu o adiere de ștrengăriță – de parcă nici nu se uita în pașaport să-și vadă vârsta. De fapt, pașaportul ei moldovenesc, bănuiesc, e expirat. Bineînțeles, nu a mai vrut să și-l reînoiască... Cel românesc îl ține la icoane și nu riscă să se zgîiască în el în fiecare zi ca să nu-l deterioreze. Deci, nu-și bate capul de vârsta ei. M-a uimit cât de mult a avansat gândirea ei la acest capitol. Mai apoi, după aerul ei jucăuș, mi-a atras atenția haina ce o purta. Niște culori crude, dar elegante; nuanțe mai mult de alb sidefat, roz, galben. Nimic monoton. Nimic cenușiu. Nici trist. Haine noi purta Moldova. Cu drumuri și orașe reconstruite. Luminoase. Lanuri îngrijite, verzi și altele în floare deja. Multe pensiuni, restaurante. Multă viață. Mulți turiști. Spectacole în aer liber, cafenele în aer liber, terase cu fler parizian – nu îmi este frică să afirm. În 18 ani ai atins nu doar majoratul, Moldova. Te-ai maturizat. În 18 ani ai recuperat tot ce ai fi putut obține și nu ai obținut de la 1991 încoace. Ai înflorit. Incerci din răsputeri să te europenizezi. Îți reușește. Bine te-am găsit, Moldova!

VA URMA.