Se întâmplă în Moldova. Într-o sală de judecată.

Judecătoarea: „Cine sunteți?”

Avocatul „Sunt avocatul victimei, desemnat din oficiu de Centrul de Justiție Familială.”

Judecătoarea: „Nu înțeleg… Ce centru? Ce e asta?”

Avocata oponentă: „Obiectez! Nu poate participa în proces, că nu scrie în Codul de Procedură Civilă de așa centru!”

Avocatul victimei: Prezentăm mandat, desemnare oficială din oficiu, centrul are misiunea de a apăra victimele violenței domestice. Exact pentru aceasta a fost creat.

Judecătoarea: „Nu înțeleg…”

Și voi îmi vorbiți de reforme? De Convenția de la Istanbul? Când o judecătoare din Chișinău nu știe ce înseamnă „Centrul de Justiție Familială”?

Ați înțeles bine. Un magistrat moldovean întreabă în sala de judecată ce este un centru de justiție familială și de ce acesta are dreptul să ofere asistență juridică.

Suntem în 2025 și încă mai trebuie să „explicăm” ce înseamnă protecția victimelor violenței domestice.

Încă mai trăim într-un sistem unde nu e clar ce înseamnă reprezentare juridică pentru victime, chiar dacă aceasta e prevăzută de lege, de regulamente și de tratate internaționale.

Încă mai trebuie să ne justificăm existența ca avocați pro bono pentru victime, în fața unor judecători care confundă Codul cu realitatea socială.

Reforma justiției începe cu educație juridică pentru magistrați. Cu respect pentru victime. Cu înțelegerea reală a obligațiilor statului asumate prin Convenția de la Istanbul, pe care Moldova a ratificat-o, dar refuză să o aplice în practică.

Rușine să-ți fie, sistem de justiție, când femeile bat la ușile tale și tu întrebi: „Da’ ce-i cu ele și cu avocații lor?”

Ascult acum înregistrarea ședinței și doamna judecătoare e așa de departe de a examina astfel de cazuri. Dar de fapt a demonstrat-o și prin decizia sa.

Reforme? Competență? Cine le verifică competenta?

Voi… serios? Așa arată justiția pentru victimele violenței domestice?

În instanță, același dosar, aceeași judecătoare. Dar procesul nu începe cu audierea victimei — așa cum cere legea și bunul-simț — ci cu agresorul. Da, pârâta este prima care se expune, iar victimei i se spune: „Mai așteaptă”.

Avocata agresorului aduce „probe” care nu au nicio legătură cu obiectul cauzei. Gunoaie! Iar instanța… le admite cu lejeritate. În schimb, probele victimei, respinse una după alta. De ce? Pentru că „așa decide instanța”.

Trăim într-un sistem unde nu se mai disting victimele de agresori. Unde femeia care îndrăznește să ceară dreptate este umilită, ignorată și forțată să retrăiască abuzul — acum, în sala de judecată.

Când justiția devine surdă la suferință, ea nu mai este justiție, ci complicitate.

Să nu ne mai mirăm că victimele nu mai au curaj să vorbească. Să nu ne mai mirăm că femeile tac.

Dar eu nu voi tăcea. Și voi continua să documentez, să lupt și să spun lucrurilor pe nume. Pentru că, într-o zi, judecătorii vor trebui să răspundă: „Voi serios?”

De ce permiteți, dragi judecători, ca avocații să vorbească în locul agresorilor?

De ce acceptați ca avocații să opereze cu expresii de genul „presupun că presupusa victimă…” sau „eu presupun că…”?

Domnilor și doamnelor, facem justiție pe bază de fapte și probe, nu pe presupuneri!

Avocații nu sunt martori. Codul de procedură civilă este clar: avocatul nu are dreptul să facă declarații în locul părții, dacă aceasta nu este prezentă.

Fac un apel către colegii avocați: Când aveți în față un oponent care aberează cu „presupuneri”, cereți instanței să-l oprească.

Justiția se face pe baza probelor, declarațiilor martorilor, actelor legale – nu pe ficțiuni și opinii personale.

Haideți să respectăm legea și să contribuim la o justiție reală, corectă, bazată pe adevăr, nu pe „presupuneri”!

Să mă scuzați, am decis azi să ascult înregistrarea ședinței unde victimei i s-a respins eliberarea procesului. Am zis să văd cât de echitabilă a fost justiția, sincer…. Am șock …. Probabil din cauza că am avut ocazia să văd cum ar trebui să fie o justiție corectă, cum trebuie părțile sa se comporte în ședință…

Va urma…