Psihoterapeuta Daniela Terzi-Barbăroșie explică, într-o postarea pe pagina ei de Facebook, ce se întâmplă cu copiii care au fost martori ai violenței în familie și „ce ar fi bine să știm despre trauma vicariantă, ca adulți responsabili, și mai ales ca un popor cu multe disfuncționalități în ethosul nostru privind trauma, durerea, violența, atitudinea pentru copiii și pentru ființe în general”. „În urma unor tragedii precum suicidul unei mame pe fondul violenței domestice, atenția publică se concentrează adesea pe anchetă. Însă, în umbra dosarelor, rămân copiii – victimele tăcute care nu doar că poartă doliul unei pierderi violente, dar care pot experimenta ceea ce psihologii numesc “traumă vicariantă”, fiind expuși și la re-traumatizare sistematică”, scrie psihoterapeuta. 

Conform Legii nr 45 cu privire la prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței în familie, victimă-copil este persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și care a fost supusă ori a fost martoră la acte de violență împotriva femeilor și/sau la acte de violență în familie.

Redăm în întregime explicația psihoterapeutei Daniela Terzi-Barbăroșie: 

„În urma unor tragedii precum suicidul unei mame pe fondul violenței domestice, atenția publică se concentrează adesea pe anchetă. Însă, în umbra dosarelor, rămân copiii – victimele tăcute care nu doar că poartă doliul unei pierderi violente, dar care pot experimenta ceea ce psihologii numesc “traumă vicariantă”, fiind expuși și la re-traumatizare sistematică.

Ce ar fi bine să știm despre trauma vicariantă, ca adulți responsabili, și mai ales ca un popor cu multe disfuncționalități în ethosul nostru privind trauma, durerea, violența, atitudinea pentru copiii și pentru ființe în general.

Trauma vicariantă, numită și traumă secundară, apare atunci când o persoană este martoră oculară sau asistă la povestiri despre suferința pe care o trăiește o altă persoană relevantă.
Acest tip de traumă este specifică copiilor în raport cu cineva din familie, atunci când există violență si abuz, chiar dacă copilul nu este victima directă a abuzurilor.

(De asemenea, acest tip de traumă se poate manifesta printre lucrătorii din domeniile social și medical, precum și în cazul persoanelor hiperempatice.)

Trăind într-un soi de captivitate emoțională, fiind în dinamici strânse cu adulții importanți din preajma lor, copiii „absorb” durerea și teroarea trăită de persoana dragă abuzată, integrând trauma în propriul lor psihic, uneori chiar mai adânc și mai complex decât trauma primară (dat fiind procesul gradual de maturizare a creierului).

Cazul Ludmilei Vartic m-a dus cu gândul exact la acest tip de traumă. Fiicele Ludmilei au fost supuse constant la scene în care vedeau suferința mamei, și sunt expuse în continuare la suferință si la detalii traumatizante (povestite sau văzute) ale abuzului suferit de către cea mai dragă persoană din viața unui om, Mama.

Atunci când copiii rămân cu părintele bănuit de agresivitate, care mai are și statut de bănuit pentru determinare la suicid, pentru ca așa “au decis asistenții sociali din Hîncești”, riscurile psihologice pot fi devastatoare:

- dincolo de doliul neprocesat în raport cu mama lor, copiii trăiesc un conflict de loialitate paralizant: se pot simți vinovate dacă o plâng pe mamă în fața tatălui sau dacă simt furie față de el.

- copiii trăiesc în continuare o stare de hipervigilența cronică: creierul copilelor rămâne într-o stare de alertă maximă (“luptă”sau “fugi”, “lingușire” sau “îngheț” - am mai scris despre asta anterior), deoarece mediul în care locuiesc momentan este cel în care s-a produs trauma.

- fiicele Ludmilei este posibil să treacă printr-o perioadă extrem de gravă numită “doliul înghețat”: adică procesul firesc de vindecare este blocat de nevoia de supraviețuire.

- decizia de a lăsa copiii, chiar și temporar, cu un tată bănuit de determinare la suicid, poate transmite un mesaj psihologic periculos fiicelor minore “Vocea victimei nu a contat oricum, iar agresorul este autoritatea supremă.”

***
Trauma nu se termină odată cu evenimentul tragic. Ea continuă prin fiecare zi petrecută într-un mediu care îi amintește copiilor de neputință și frică. De pierderea ființei cele mai importante și mai dragi.

Cat încă nu e prea târziu (dacă nu o fi deja…) sunt necesare câteva măsuri urgente:

1) Monitorizare strictă: Evaluarea psihologică a minorilor trebuie făcută de experți independenți, în afara prezenței tatălui.

2) Validarea realității: Copiii au nevoie de un spațiu sigur în care să lucreze cu psihologi specializați în lucrul cu copiii supuși la circumstanțe traumatizante.

3) Prioritizarea protecției: Interesul superior al copilului înseamnă, înainte de toate, siguranță psihologică, nu doar un “acoperiș deasupra capului”, mai ales în contextul acestei familii, când “acasă” a fost locul traumatizării și continuă să fie “colivie”.
Etc.

***
Pentru cei dintre voi care ați văzut fetele în preajma tatălui sau le vedeți în cadrul social unde se află, este bine să cunoașteți ca trauma vicariantă poate să se manifeste în moduri diferite, printre care:
- regresie comportamentală (reîntoarcerea la comportamente de vârstă mai mică).
- tăcere selectivă sau refuzul de a vorbi (despre mamă, în special).
- atașament excesiv și anxios față de tată (adesea un mecanism de supraviețuire, nu neapărat ca expresie de iubire).
- interacțiuni superficiale, amabile su chiar drăguțe (atât cu tatăl, cât și cu alți adulți din preajmă). Etc.

Nu faceți concluzii pripite, este extrem de delicat și complex tot ce se întâmplă în psihicul lor acum. Abțineți-vă să formulați opinii.
***

Vindecarea începe doar atunci când teroarea încetează.

Ca societate, avem datoria să ne asigurăm că acești copii nu sunt lăsați să proceseze singuri o tragedie pe care niciun adult nu ar trebui să o poarte pe umeri.

Că suntem o generație de adulți cu traume vicariante știu din experiența profesională și personală.

Haideți să nu mai pretindem ca nu ne privește pe toți.
Pe toți. Într-un fel sau altul.

Autoritățile susțin că fetele Ludmilei Vartic sunt monitorizate și că ar fi în siguranță, deși au rămas cu tatăl bănui de violență în familie. Iată ce spune președinta Autorității Naționale pentru Combaterea ți Prevenirea Violenței în Familie, Viorica Țîmbalari: