Mișcarea protestatară din R. Moldova este studiată minuțios de către opinia publică internațională. Legitățile și conexiunile unor indivizi, care fac parte dintr-o complexă legătură istorică, intenționat ruptă din adevărul existenței și perindării lor de-a lungul timpului, fac ca unii studenți, precum cei din Franța, să vină la noi și să ne studieze ca pe un caz aparte, ca pe un studiu de laborator asupra unei țări specifice, catalogată ca fiind una de nivel inferior. Păcat că nu am reușit să facem, din timp, studii de caz cu Islanda, de unde ne inspiram zi de zi.

Însă, noi avem agenda noastră, care s-a dovedit a fi mult mai complicată decât in statele cu o democrație cât de cât. În sec. 21 trăim într-un stat captiv, care a reușit să submineze instituțiile de drept – rațiunea și cugetul unui stat. Avem instituții de reglementare și de resort, care se supun indicațiilor venite de la un singur om.

Nu este normal, în condițiile când Constituția noastră o copiază pe cea franceză. Nu este normal când cetățenii cer una, iar guvernanții fac alta. Or, ne-am angajat într-o luptă atât de complicată, încât vom putea servi drept exemplu țărilor care stau mult mai prost ca noi. Mi-e frică să mă expun, dar acestea pot fi doar țările din lumea a III-ea, spre marele-marele meu regret.

Cert este că, Cutia Pandorei a fost deschisă. Din ea, rând pe rând, țîșnesc ca nălucile dezbinarea, minciuna, sărăcia, corupţia, șantajul, umilinţa. Ţipătul mut al lui Edvard Munch imortalizează disperarea naţiunii noastre. Undeva, la răscruce de drumuri, stă pitit Procust, arzând de nerăbdare să ne întindă pe patul său. Sistemul ne găteşte o piatră, precum cea a lui Sisif.

Însă, la fund a rămas Speranţa, ca o făclie tremurândă şi galbenă. Latentă, ne aşteaptă pe noi să izbucnim.

Aș vrea să fac o călătorie în timp și anume în anii ’89 ai sec. trecut. Mă tot întreb, ce naiba s-a petrecut atunci. Cum așa, după o trezire națională de proporții inimaginabile, am ajuns, peste un sfert de veac să fim conduși de un pitic.

Răspunsul e complex, dar și simplu: prea mult sânge amestecat, dar și prea mulți profitori. Oameni, care au văzut și au simțit libere niște resurse, au început să le acapere, fără scrupule. Și nu e vorba despre geo-politic.

Înteleg doar una și asta rupe din mine: n-am avut norocul unei majorități de patrioți. Au ajuns lichele ale sistemului, trădători și veninoși, care au furat tot ce s-a putut. N-am fost noi atunci o Estonie, am fost niște rămășițe ale unor vandali. De acolo se trag toate lepădăturile actuale – lâncede, putregăite și urât mirositoare.

Atât de complicat este acum să respirăm, când știm că și aerul este otrăvit.

Cică am evitat un război. Ba nu, am fost implicați în acest razboi, tacit, rușinos, în care guvernarea a atacat cu tot ce a putut, numai să ne păstreze amorfi și fără de replică. Ne-a trimis peste hotare, ne-a distrus familii. Suntem implicați într-un război civil, ce durează 25 de ani. Suntem implicați într-un genocid.

Nu suntem mai răi cu nimic decât suedezii sau islandezii! Pur și simplu, suntem mult mai creduli decât ei. Ne lipsește doza de ură și fermitate, necesară unor cetățeni responsabili.

Ne vom reeduca, vom învăța să fim mai prudenți, mai atenți, mai informați. Ne vom implica până la ultimul neuron, până la ultima speranță. Suntem sortiți să renaștem, precum pasărea Pheonix…

Cred, ca alți mulți semeni de-ai mei, că doar un pumn de oameni poate produce schimbarea. Doar 10% se poate implica cu dăruire, până la ultima răsuflare. În fruntea acestor oameni va sta credința în adevăr, va sta demnitatea proprie. Și, pentru că suntem într-o societate, bazată pe o constituție franceză, vom accepta această Lege Supremă. Mergem înainte doar cu cei care respiră ca și noi. Mergem înainte spre un vot liber exprimat!