INTERVIU// Ion Manole: „Ceea ce se transmite din regiunea transnistreană este fals și anume că drepturile omului sunt respectate”

Mădălin Necșuțu
2021-03-12 12:14:00
IPN

Directorul Promo-LEX, Ion Manole spune într-un interviu publicat în buletinul de politică internă și externă realizat de Asociația pentru Politică Externă (APE) și Fundația Friedrich Ebert (FES) că drepturile omului sunt în continuare ignorate în stânga Nistrului. Mai mult, autoritățile de la Chișinău nu se implică în măsura în care ar trebuie pentru persoanele responsabile de aceste fapt să fie trase la răspundere. 

Respectarea drepturilor omului este una dintre cele mai stringente probleme în regiunea secesionistă transnistreană, iar tocmai pe acest subiect am stat de vorbă cu unul dintre liderii Promo-LEX, una dintre cele mai vocale organizații non-guvernamentale pe segmentul drepturilor omului din Republica Moldova. Am dorit să aflăm care sunt resorturile care întrețin această stare de fapt în Transnistria și cine sunt actorii și victimele în astfel de cazuri. Despre toate acestea, pe larg, în interviul care urmează:

Cum vedeți în general respectarea drepturilor omului în Transnistria pe parcursul ultimelor aproape trei decade. Cum a evoluat sau involuat situația în acest sens?

Nu putem vorbi despre drepturile omului în acest teritoriu. În momentul de față pot spune următoarele concluzii: din momentul preluării controlului asupra acestui teritoriu, practic nu am avut interes din partea autorităților constituționale. Putem porni și de la premisa că autoritățile nu au avut competența sau experiența administrării unui stat și au fost comise foarte multe greșeli din start, din `91-92.

În plus, comunitatea internațională era manipulată. Atunci, Federația Rusă a moștenit de la Uniunea Sovietică toate ambasadele, toate instrumentele mediatice prin care comunica opiniei publice internaționale doar opinia ei și atunci Chișinăul a pierdut războiul informațional de la bun început. Interesul comunității internaționale era scăzut, iar autoritățile constituționale nu erau capabile, pe de o parte, să comunice în exterior adevărata stare a lucrurilor de aici. Doi, nu era capabilă să se organizeze în așa fel încât să poată garanta și apăra drepturile omului din acest teritoriu.

Mai mult, după 30 de ani pot spune că avem același nivel de interes foarte scăzut față de situația drepturilor omului din regiunea transnistreană. Autoritățile nici până astăzi nu manifestă interes pentru a identifica soluții, instrumente de monitorizare. Dacă nu monitorizezi nu ai cum să cunoști situația reală. Iar dacă nu cunoști situația reală, nu ai cum să vii cu recomandări și să corectezi anumite lucruri care să aibă un impact pozitiv asupra situației drepturilor omului.

Când vorbim de respectarea drepturilor omului în acest teritoriu, putem spune foarte clar că aceste drepturi sunt încălcate și nu pot fi considerate ca respectate. Nici măcar nu sunt promovate aceste drepturi ale omului în regiunea transnistreană.

În mare parte, reprezentanții regimului de acolo, prin intermediul instrumentelor pe care le au la îndemână, se limitează la drepturile sociale ale locuitorilor atunci când vorbesc despre drepturile omului. Mai exact, dreptul la odihnă, la muncă, sau la educație. Evită însă să ia în calcul, și mai ales să promoveze, faptul că cetățenii acestei regiuni au și drepturi politice, economice și culturale. Aceste drepturi sunt respinse cu vehemență, sunt neglijate și încălcate.

Cei care vorbesc despre drepturile politice sunt imediat catalogați drept dușmani ai statalității transnistrene, dușmani ai Federației Ruse, agenți străini sau ai serviciilor secrete occidentale, ceea ce este aberație și un instrument foarte eficient de manipulare.

Cu regret, foarte multe din aceste elemente le găsim și la Chișinău. Aici, totuși, avem o mai mare libertate, o presă bună și mai ales una de investigații. Avem oameni care vorbesc, scriu despre acte de corupție, situația politică, lupta politică dintre diverse clanuri, și chiar și despre jocurile geopolitice în care Federația Rusă este un actor foarte activ și eficient.

Practici similare

Cât se aseamănă regimul de la Tiraspol cu cel de la Moscova în ceea ce privește respectarea drepturilor omului în viziunea Dvs?

În mare parte, legislația din regiunea transnistreană este adaptată după cea din Federația Rusă. În același timp, trebuie să cunoaștem că aceste cursuri de perfecționare pentru judecători, procurori, alte persoane care dețin funcții în administrația regiunii, toate au loc în Federația Rusă. Practicile care sunt aplicate în regiunea transnistreană sunt preluate după modelul rusesc.

Și noi am văzut acest lucru în lupta celor de la Tiraspol cu presa, cu oamenii care gândesc liber din acest teritoriu, oamenii care doresc să-și exprime poziția. Ne amintim foarte bine că există deja dosare și condamnări.

Oamenii sunt condamnați pentru că au opinia lor vizavi de prestația și rolul forțelor de menținere a păcii sau au o poziție critică față de pretinsul președinte de acolo. Deci, toate acestea sunt, de fapt, limitări ale libertății de exprimare și altor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Unele care, de fapt și involuntar, inclusiv regimul de la Tiraspol, și le-a asumat în 1992, imediat după război. Mă refer aici la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Chiar atunci în 1992, chiar și fără a fi un stat recunoscut, au zis că își asumă aceste obligații în mod voluntar și le vor respecta. O astfel de

practică a existat și în perioada sovietică. Constituția era una destul de bună, liberală, dar în realitate, lucrurile era cu totul invers.

Persecutarea activitiștilor

Vedem foarte mulți activiști cu voce critică, în special tineri, și mă refer aici la cei care activează în Club 19, care sunt amenințați, reținuți sau chiar fug de sistem în alte țări (cazul Calic). De ce se întâmplă astfel de situații?

Nu este un fenomen nou. Noi îl cunoaștem de prin 2007, de pe vremea când am organizat un forum pentru ONG-urile din stânga Nistrului la care participau organizații non-guvernamentale de pe ambele maluri ale Nistrului, donatori, parteneri pentru societatea civilă, agenții de dezvoltare ale diverșilor parteneri internaționali. Atunci era o deschidere foarte mare din partea partenerilor, chiar și din partea grupurilor de inițiativă, pentru ONG-urile de acolo.

În scurt timp însă, regimul de la Tiraspol și-a dat seama că o libertate pentru activitatea noastră și pe acest segment (pe lângă activitatea de litigare care îi deranja) reprezintă un pericol foarte mare pentru ei pe această dimensiune.

În scurt timp, am fost informați de către participanții la evenimentele noastre că sunt vizitați de serviciile secrete ale regimului de la Tiraspol sau sunt invitați la sediile acestora. Acolo erau amenințați, li se spunea că Promo-LEX este un agent străin care luptă împotriva statalității transnistrene, iar cei care colaborează sau participă la activitățile Promo-LEX pot avea probleme ei și familiile lor.

Oamenii veneau la noi după ajutor, după un sfat despre cum să trateze astfel de amenințări, dar cu regret, încă de atunci am sesizat această lipsă de apărare a acestor oameni, știind că în cazul în care cineva va fi arestat, va avea probleme. Noi le-am promis oamenilor că vom face tot ce ține de noi ca ONG să le apărăm drepturile.

Vom sesiza și vom protesta pașnic în fața instituțiilor statului sau organizațiilor internaționale, dar le-am spus în același timp că nu există o structură la nivel național sau internațional care le-ar garanta eliberarea lor și respectarea drepturilor în cazul în care regimul de acolo le va crea probleme.

În aceste situații, le spuneam că „voi trebuie să decideți dacă sunteți gata și puteți rezista unor presiuni, atunci noi vă vom oferi ajutor pentru a colabora”. Când am ajuns în regiunea transnistreană, am înțeles foarte rapid că fără o societatea civilă locală competentă și activă, așa cum o vedeam noi pe malul drept, noi cei de la Chișinău nu vom fi în stare să le rezolvăm problemele acolo.

Și de aceea am încercat să îi ajutăm. Dar cum spuneam, regimul a fost mai rapid decât grupurile civice de acolo și foarte mulți au plecat, chiar din 2007. Avem colegi buni, profesioniști, activi care ar fi fost cu siguranță utili comunităților lor, dar astăzi sunt avocați prin Federația Rusă sau sunt activiști prin Ucraina, sau chiar au abandonat acest domeniu și pur și simplu au emigrat în Europa.

La fel se întâmplă și cu puținele organizații non-guvernamentale. Așa cum este cazul Apriori. Cum vedeți hărțuirea societății civile, în speță cazul acestui ONG?

Securitatea din regiunea transnistreană au avut o tactică prin care au persecutat ONG-urile care îndrăzneau să activeze pe sectorul drepturilor politice, economice sau mai ales cele care vorbeau despre drepturile omului.

Pe de altă parte, cunoaștem că au fost și anumite înțelegeri. ONG-urilor li s-a recomandat fie să migreze spre sectorul social sau umanitar și atunci nu era nicio problemă prin prisma unor fonduri care puteau fi primite. Acest lucru a descurajat organizațiile preocupate de drepturile omului și al securității persoanei într-un astfel de teritoriu.

Apriori a fost una dintre puținele organizații care a rezistat. Au fost întotdeauna foarte competenți, calculați și toate discuțiile cu cei de acolo se finalizau cu derutarea celor din sistemul administrativ al regiunii, care nu știau cum să procedeze cu cei de la Apriori.

Regimul de la Tiraspol se deosebește de cel de la Moscova nu doar prin faptul că cei din Rusia sunt recunoscuți, iar ceilalți sunt nerecunoscuți, dar și prin modul în care operează. Cei de la Tiraspol operează soft, prin metode ușoare: discuții, amenințări sau constrângeri. Ei nu-și permit să aplice metode mai dure, deoarece încearcă să evite orice scandal, orice problemă care ar atrage atenția comunității internaționale.

În acest fel, Apriori a rezistat atâta timp. Era evident însă că cei de la Tiraspol erau foarte deranjați de activitatea lor. Erau deranjați că oamenii discută liber, că își pun întrebări și caută răspunsuri, nu doar cel pe care-l ascultă la televizor.

Astfel, regimul de la Tiraspol a încercat să împiedice activitatea acestor oameni și acestei organizații. Dar trebuie să înțelegem că oamenii care lucrau pentru Apriori erau puțini. În al doilea rând, sunt și ei oameni și au emoții, au trăiri pentru rude sau apropiați care le sunt intimidate. Acest lucru nu putea continua la nesfârșit. Am ajuns într-un moment în care oamenii aceștia sunt epuizați, cedează și înțeleg că nu există nici la nivel național, nici la nivel internațional careva garanții pentru ei.

Lipsă de sancțiuni

Avocatul Stepan Popovski, apărător al drepturilor omului de la Tiraspol, spunea recent că „în Transnistria situația drepturilor omului este catastrofală”. Sunteți de acord cu această afirmație?

Da, el este acolo unul dintre oamenii care vede, simte, cunoaște în fiecare zi fenomene și cazuri. Pe Stepan îl cunoaștem de foarte mult timp și mă mir că are atâta energie și voință să reziste de zeci de ani unor astfel de presiuni.

Da, am încredere în ce spune când afirmă că situația este catastrofală. Astfel de declarații erau făcute în trecut și de alți apărători ai drepturilor omului din regiunea transnistreană. Îmi amintesc de domnul Buceațki, care la un eveniment internațional a spus că „Transnistria trebuie forțată să respecte drepturile omului”.

Și acest lucru a deranjat foarte mult regimul de la Tiraspol. Aceste declarații au trezit furie, fiind atacat în presa locală foarte dur. Ulterior însă el a încetat să mai fie vizibil în spațiul public, retrăgându-se mai mult în activitatea sa de jurnalist local care, de fapt, nu mai critica regimul. El a înțeles atunci că doar se supun unor riscuri când fac astfel de declarații curajoase și adevărate, căci ulterior nu se întâmplă nimic. Presa scrie, arată acest lucru ca pe un fenomen, dar nimeni nu ia atitudine.

Autoritățile constituționale nu întreprind nimic. Noi știm că impunitatea în stânga Nistrului este la ea acasă. Toți cei care încalcă drepturile omului, toți cei care își fac de cap acolo și fac orice, pot circula și pe teritoriul constituțional al Moldovei fără nicio problemă.

Deci vedem o inactivitate pe acest aspect și din partea autorităților din Republica Moldova, care nu numai că nu sancționează ce se întâmplă acolo, dar și atunci când astfel de persoane care încalcă legea vin la Chișinău, ei o fac fără nicio constrângere.

Da, noi o spunem din 2004. Problema este la Chișinău, nu la Tiraspol sau la Moscova. Problema principală este la Chișinău. Chișinăul s-a dovedit a fi indiferent, incompetent sau chiar corupt. Investigațiile media au arătat din plin acest lucru. Și atunci lipsa unor dosare, unor cercetări și sesizări din partea structurilor abilitate ale statului, te duce la concluzia că nimic nu este întâmplător în acest joc și în acest mare puzzle. Atunci este foarte clar că autoritățile de la Chișinău nu au interes, la fel ca și alți mari actori implicați în acest proces de reglementare.

Toată lumea este comodă, este mulțumită de situația la zi și toți își dau seama că anume drepturile omului pot fi acel imbold care poate schimba situația în această regiune. Iată de ce preferă să închidă ochii și să ignore situația drepturilor omului de acolo. Nimeni nici nu insistă sau nici măcar nu dă curs insistențelor noastre de a monitoriza situația de acolo.

Chiar și ultimul caz de reținere a jurnaliștilor Viorica Tătaru și Andrei Captarenco demonstrează încă o dată comportamentul polițiștilor și al Comisiei Unificate de Control (CUC) și cât de bine au fost manipulate acestea de cei de la Tiraspol.

Aceasta este o dovadă în plus că Chișinăul nu că nu poate, dar nu dorește să se implice pentru schimbarea situației în acest sens.

Aș vrea să vorbim un pic și de actorii externi. Ce ar putea să facă mai mult poate instituțiile internaționale pentru a interveni pentru respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană?

Până în 2004, un rol activ în ținerea sub control a situației drepturilor omului îl juca OSCE. Erau vizite de monitorizare, erau rapoarte prin care OSCE-ul raporta cele văzute. Chiar reprezentanți ai OSCE declarau atunci că ceea ce se întâmpla era un genocid cultural în stânga Nistrului.

După 2004 am văzut o schimbare radicală de comportament. Nu știm din ce cauză, probabil și din cauza eșecului cu obligațiile Federației Ruse de a-și retrage trupele de acolo conform memorandumului de la Istanbul din 1999.

Astfel, această schimbare a fost probabil dictată și este regretabil acest fapt. În acest caz, chiar dacă avem birouri ale OSCE în Tighina și Tiraspol, acestea practic nu au nicio relevanță sau impact. Nu informează nicicum opinia publică despre situația drepturilor omului de acolo.

Nimeni nu monitorizează și nu se implică atunci când intervin anumite situații tensionate. În mai multe cazuri în care am rugat OSCE să meargă în penitenciare, pe cazuri grave de abuz, fiind sesizați de rudele deținuților de acolo, nu au intervenit, invocând diverse motive. Principalul argument era că este o relație dintre Chișinău și Tiraspol și acesta este formatul prin care să se rezolve asemenea situații.

Chișinăul și Tiraspolul însă au tot timpul declarații contradictorii, fiecare rămâne pe poziția sa inflexibilă, având loc astfel un ping-pong la nivel de declarații politice. Asta face ca oamenii să sufere în continuare, iar impunitatea să fie ca la ea acasă în stânga Nistrului.

Posibile soluții

Care ar putea fi unele soluții, în viziunea Dvs, pentru ca drepturile omului să fie respectate în stânga Nistrului?

Un instrument bun la care am putea reveni este lista persoanelor sancționate de UE. Persoanele care încălcau drepturile omului în stânga Nistrului erau incluse într-o listă a UE prin care aveau interdicții de a circula în spațiul UE. Noi lansăm în fiecare an, pe data de 2 martie (izbucnirea conflictului transnistrean la 2 martie 1992 – n.r.), lista persoanelor care se fac vinovate de încălcările drepturilor omului în regiunea transnistreană în baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

În prezent sunt foarte multe hotărâri, circa 30 în 50 de dosare ale CEDO, care rămân neexecutate în marea lor parte, fiind o provocare și pentru CEDO și Consiliul Europei, deoarece un număr atât de mare de hotărâri neexecutate reprezintă o problemă serioasă. Este o provocare care trebuie să ne facă pe toți să înțelegem că situația devine destul de complicată și lucrurile trebuie condiționate.

Mai ales orice finanțare a regiunii transnistrene ar trebui condiționată de respectarea drepturilor omului, libertatea de exprimare pentru jurnaliști, pentru diplomați, dar și avocați și apărători ai drepturilor omului.

Noi regretăm că, după aproape șase ani de la amenințările venite la adresa Promo-LEX, instituțiile internaționale preferă să păstreze tăcerea, în condițiile în care ar putea aplica principiul de apărare a apărătorilor drepturilor omului.

Acest principiu obligă UE, Consiliul Europei, ONU, dar și OSCE, să intervină atunci când avocații, apărătorii drepturilor omului sau jurnaliștii devin victime ale celor care încalcă drepturile omului datorită activităților lor profesionale.

Poate ar trebui ca instituțiile internaționale să intervină pentru ca regimul de la Tiraspol să închidă acele dosare. Noi nici nu am avut acces la materialele acestui dosar. Cei de la Tiraspol au zis că este un dosar secret și trebuie să ne prezentăm acolo.

Pe de o parte, suntem învinuiți în dosar, dar nu știm de ce anume, iar pe de cealaltă parte, materialele sunt secrete și nu avem acces la ele pentru că trebuie să ne prezentăm acolo. Și în același timp, ni se spune că nu putem veni, iar dacă o vom face, vom fi arestați. În această situație, ne-am zis că nu vom intra în acest joc al provocărilor. Scopul nostru nu este să ne mediatizăm, să ne victimizăm, sau să provocăm un conflict sau o situație prin care colegii noștri ar putea fi reținuți și trimiși în detenție.

Scopul nostru este să apărăm drepturile oamenilor. Am încercat să ne apărăm drepturile noastre, conform procedurilor locale, dar nu am primit răspuns. Concluzia noastră este că singurul scop al lor a fost să ne țină la distanță.

Ei nu își doresc prezența în sectorul respectiv a unor oameni care gândesc liber și răspândesc aceste valori în rândul populației de acolo. Și mai mult, ei nu-și doresc noi cazuri de acest gen. În ultimii șase ani, cu excepția Apriori și a altor câteva, au ieșit la iveală acest realități. Așadar, nu avem cazuri de încălcare a drepturilor omului, ceea ce transmite un mesaj fals, cum că în această regiune drepturile omului sunt respectate.

Dar noi cunoaștem că nici în Coreea de Nord nu există situații de încălcare a drepturilor omului, ceea ce este din nou o iluzie.

Mădălin Necșuțu
2021-03-12 12:14:00

Comentarii