La 19 mai 2026, am ajuns la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău la ora 14:40, cu dureri acute de spate. Dureri atât de puternice încât îmi era greu să merg, să stau pe scaun sau să mă deplasez normal.

Și vreau să subliniez un lucru important încă de la început: am ales să vin singur la spital. Nu am chemat ambulanța, deși durerea era foarte mare. M-am gândit că există oameni aflați în situații critice, unde fiecare minut poate face diferența dintre viață și moarte, iar o ambulanță este mult mai necesară acolo decât în cazul meu. Am considerat că este un gest de responsabilitate și respect față de sistemul medical și față de ceilalți pacienți.

După aproximativ trei ore de așteptare, am fost repartizat în zona verde. Mi s-a spus să fac radiografie, să dau analize de sânge și apoi să aștept medicul neurolog.

Am fost întrebat dacă vreau să mi se administreze un analgezic. Evident că am acceptat, pentru că durerea era foarte mare.

Doar că analgezicul nu m-a ajutat.

După aceea, am continuat să aștept. În poziție șezândă. Cu dureri. Încă aproximativ patru ore.

La un moment dat, am rugat personalul să-mi permită să mă întind pe o targă liberă, pentru că nu mai puteam sta pe scaun. Durerea nu trecea, iar eu continuam să aștept neurologul.

Am întrebat din nou când va veni medicul, explicând că mă doare foarte tare. Mi s-a administrat încă un analgezic și mi s-a măsurat temperatura. Temperatura era normală.

Și atât.

După opt ore de așteptare, în jurul orei 22:30, am mers la medicul de gardă și la asistentă. Am cerut rezultatele analizelor și am spus că plec, pentru că situația devenise deja greu de acceptat.

Din 14:40 până la 22:30, niciun medic neurolog nu m-a consultat.

Răspunsul primit a fost: „Vă înțelegem, dar ce putem face dacă este un singur medic neurolog?”

Și aici nu mai vorbim doar despre cazul meu. Aici vorbim despre un sistem care nu funcționează.

Înțeleg că medicii sunt suprasolicitați. Înțeleg că personalul medical lucrează sub presiune. Dar pacientul nu trebuie să devină victima lipsei de organizare.

Dacă există un singur neurolog de gardă pentru un flux mare de pacienți, atunci aceasta nu este problema pacientului. Este o problemă de management medical și de politici publice.

În aceeași seară am văzut și alte cazuri revoltătoare. O femeie, căreia îi era rău, spunea că vrea să plece acasă: „Stau aici de trei ore și nu văd niciun folos. Am glicemia ridicată, tensiune și nu am pastilele mele.”

Răspunsul primit a fost: „Cum să plecați? Trebuie să așteptați rezultatele analizelor. Iar pastilele pe care le luați acum nu le avem.”

Deci cum funcționează acest sistem?

Dacă nu sângerezi vizibil și încă poți merge, ești pus să stai ore întregi pe un scaun, indiferent cât de rău îți este?

Aceasta înseamnă servicii medicale moderne?

Eu am cu ce compara. În România, la Spitalul Județean de Urgență Suceava, am trecut printr-o situație chiar mai gravă. Am fost preluat rapid, evaluat, stabilizat, tratat, operat, iar ulterior cazul a fost gestionat de medicul specialist și printr-un plan clar de recuperare.

Acolo pacientul nu era lăsat să ghicească ce urmează. Nu era abandonat pe un scaun timp de ore întregi. Exista o succesiune clară: evaluare, intervenție, tratament și explicații.

De aceea mă adresez public Ministerul Sănătății al Republicii Moldova și conducerii IMSP Institutul De Medicină Urgentă

Vă rog să analizați această situație și să explicați public cum este posibil ca un pacient cu dureri acute să aștepte aproape opt ore fără consultul specialistului.

Nu cer imposibilul. Cer lucruri elementare:

-informarea clară a pacienților despre timpul estimat de așteptare;

-reevaluarea periodică a celor care așteaptă ore întregi;

-suplimentarea personalului în turele aglomerate;

-protocoale clare pentru pacienții cu dureri severe.

Am primit deja multe mesaje de la oameni care au trecut prin situații asemănătoare. Asta înseamnă că nu este un caz izolat. Este o problemă sistemică.

Respect medicii. Respect oamenii care lucrează în spitale. Dar respectul nu înseamnă tăcere.

Pentru pacient, aceste ore nu sunt simple minute într-o sală de așteptare. Sunt durere, frustrare, neputință și pierderea încrederii în sistem.

Iar când un om ajunge la urgență la 14:40 și pleacă la 22:30 fără să fie consultat de specialist, nu mai vorbim despre un incident nefericit. Vorbim despre o problemă care trebuie rezolvată.