Fostul vicepremier pentru Reintegrare, Alexandru Flenchea, a acordat un interviu pentru buletinul de politică externă FES/APE, în care am discutat despre prioritățile procesului de reintegrare a regiunii transnistrene în contextul integrării europene a Republicii Moldova. Am abordat aspecte politice, economice și umane ale acestui proces, precum și problema captivării regiunii de către interesele oligarhilor locali și ale Moscovei.

Domnule Flenchea, în timp ce se discută intens despre aderarea la UE, se vorbește foarte puțin despre integrarea în UE cu sau fără regiunea transnistreană. Cât de important este să aducem acest subiect în centrul discuției privind aderarea?

Nu se vorbește suficient, pentru că, sincer, nu este un subiect de dezbatere, ci o realitate de neocolit. Dacă analizăm contextul actual și ce se întrevede în următorii trei-cinci ani, nu cred că vom obține unanimitate în UE pentru admiterea unei țări care are armată rusă pe teritoriul său.

Republica Moldova are astăzi trupe rusești pe teritoriul său, deci nu avem opțiuni. Dacă vrem integrare europeană într-un orizont apropiat, statul are obligația de a rezolva conflictul și de a restabili drepturile tuturor cetățenilor – de pe ambele maluri ale Nistrului.

Planuri elaborate

Cum apreciați faptul că, în prezent, autoritățile Republicii Moldova nu dispun de un plan de contingență bine definit pentru eventualitatea în care regimul separatist de la Tiraspol s-ar prăbuși brusc, chiar mâine?

Eu cred că Republica Moldova are nevoie nu de un plan de contingență, ci de un plan de acțiune detaliat pentru restabilirea integrității sale teritoriale. Nu trebuie să stăm deoparte, așteptând să cadă regimul. Trebuie să acționăm activ pentru a readuce regiunea transnistreană în componența Republicii Moldova – nu doar de jure, ci și de facto.

Există deja proiecte și planuri elaborate în ultimii ani, iar autoritățile le analizează pentru a formula un nou plan de acțiuni coerent. Rămâne de văzut cât de pregătit este noul guvern să acționeze ferm și rapid.

Liberalizarea pieței și în stânga Nistrului

Cât de mare este riscul ca Rusia să provoace o criză energetică în regiune, oprind livrările de gaze? Poate crea rapid Rusia o criză umanitară majoră pentru Moldova în cazul în care va decide să nu mai trimită gaze rusești în regiune?

Atât timp cât regiunea și, implicit, Republica Moldova depind de gazul rusesc, riscurile persistă.

Una dintre prioritățile guvernului trebuie să fie soluționarea problemelor din sectorul energetic al regiunii. Așa cum piața gazelor a fost liberalizată pe malul drept, același lucru trebuie realizat și pe malul stâng: contracte legale și transparente, achiziții corecte, prețuri reale.

Atunci vom vedea cum reintegrarea economică a celor două maluri se va produce, în mare parte, de la sine.

Interese oligarhice și ale Moscovei la Tiraspol

De ce regimul de la Tiraspol nu accesează ajutorul european de 60 de milioane de euro pentru energie? Ce ar însemna dacă Tiraspolul ar decide să acceseze acest ajutor și în cel fel de context ar putea fi sau nu accesat un astfel de ajutor financiar?

Trebuie, mai întâi, să definim termenii. Cine este, de fapt, Tiraspolul? Trebuie să înțelegem foarte clar că la Tiraspol nu există un guvern, nu există autorități – nici legitime, nici legale și nici măcar reprezentative. Structurile administrative care gestionează regiunea zi de zi reprezintă, în realitate, interesele companiei „Sheriff”, adică ale oligarhilor locali, și nu ale cetățenilor simpli.

Oligarhii de la Tiraspol au menținut și au dezvoltat, cu sprijinul constant al Federației Ruse, acest proiect secesionist dintr-un motiv clar: pentru a obține profituri uriașe. Și vorbim aici despre sume considerabile, despre bani care, după cum știm cu toții, nu sunt deloc puțini.

Acești bani pot fi generați doar atâta timp cât întreaga economie a regiunii se bazează pe gazul gratuit oferit de Rusia, un gaz care a fost livrat constant de-a lungul anilor și care a devenit fundamentul prosperității oligarhilor locali.

Prin urmare, asistența propusă de Uniunea Europeană, împreună cu aranjamentele și contractele legale pe care – în opinia mea, prea timid – guvernul precedent a încercat să le înainteze Tiraspolului, nu prezintă niciun interes pentru acest regim. Acceptarea unui asemenea sprijin ar însemna legalizare, transparență și respectarea normelor economiei de piață, ceea ce ar duce inevitabil la sfârșitul modelului economic pe care se bazează actualul proiect secesionist numit „Transnistria”. Evident, acest lucru nu corespunde intereselor celor care dețin puterea acolo.

În concluzie, ceea ce vreau să subliniez este că nu putem și nu trebuie să mizăm pe acțiuni de bună-credință sau pe responsabilitate din partea celor care controlează efectiv regiunea. Guvernul și autoritățile Republicii Moldova sunt cele care poartă întreaga responsabilitate și care trebuie să intervină pentru a restabili ordinea și legalitatea în acest teritoriu..

Calcule și perspective

Ar fi necesară crearea, încă de pe acum, a unui fond special destinat reintegrării regiunii transnistrene, în parteneriat cu partenerii occidentali ai Republicii Moldova? Experții au estimat că costurile reintegrării celor două maluri ale Nistrului s-ar ridica la aproximativ 500 de milioane de euro anual, cel puțin în primii ani ai procesului.

Există diferite calcule privind costurile procesului de reintegrare. Un lucru însă este cert și trebuie înțeles foarte clar: reintegrarea regiunii transnistrene nu este un act de adopție. Nu înseamnă un apel adresat fiecărui cetățean de pe malul drept al Nistrului să „adopte” un transnistrean și să-i suporte cheltuielile zilnice.

Un asemenea model de reintegrare pur și simplu nu ar funcționa. Reintegrarea regiunii nu este un abonament pe care să-l plătim lunar sau anual doar pentru ca țara să rămână unită.

Nu întâmplător am vorbit despre reintegrarea economică. Acest principiu este reflectat și în programul de activitate al Guvernului, unde accentul cade pe dimensiunea economică a reintegrării. Exact așa cum funcționează economia pe malul drept – unde companiile lucrează, colaborează între ele și achită impozite – același lucru trebuie să se întâmple și pe malul stâng.

Prin urmare, în aceeași măsură în care Republica Moldova este sau nu este sustenabilă din punct de vedere economic, tot în aceeași măsură se va putea susține și regiunea transnistreană, ca parte integrantă a țării. Dacă Republica Moldova reușește să se descurce fără asistență externă, atunci și regiunea reintegrată o va putea face. Iar dacă țara depinde de sprijin extern, la fel va depinde și regiunea.

Da, cunoaștem situația economică actuală a Republicii Moldova și știm care sunt indicatorii macroeconomici. Aceștia sunt, într-adevăr, mai modești decât ne-am fi dorit. Totuși, evoluția depinde de timp, de eforturile depuse, de reformele implementate și de acțiuni conștiente și coerente care pot conduce, treptat, la îmbunătățirea acestor indicatori.

Republica Moldova are nevoie de sprijin și asistență, însă această asistență trebuie să vizeze întreaga țară, nu doar proiectul de reintegrare în sine. Desigur, în cadrul acestui proces vom avea nevoie de forme diverse de sprijin – diplomatic, tehnic și financiar –, dar abordarea trebuie să fie una integrată, orientată spre dezvoltarea generală a statului.

Îndemnul meu este ca, atunci când discutăm și negociem parametrii asistenței cu partenerii noștri, să o facem având în vedere întreaga Republică Moldova și necesitățile tuturor cetățenilor, nu doar pe cele legate de proiectul de reintegrare. Dacă nu vom acționa și vom continua să așteptăm pasiv ca regimul separatist de la Tiraspol să se prăbușească de la sine, procesul de reintegrare nu se va produce. Iar, în eventualitatea – pur teoretică – în care acest lucru s-ar întâmpla totuși spontan, costurile reintegrării ar putea fi chiar mai mari decât cele estimate de dumneavoastră.

Captivitate într-un regim dictatorial

Poate da roade strategia Chișinăului de a le prezenta cetățenilor din stânga Nistrului un model de dezvoltare superior, bazat pe colaborarea dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană? Poate un nivel de trai mai ridicat pe malul drept să-i atragă mai mult pe locuitorii din Transnistria?

Este o etapă deja depășită. Republica Moldova a demonstrat că este suficient de atractivă pentru propriii săi cetățeni de pe malul stâng al Nistrului. Desigur, aceasta reprezintă o condiție importantă pentru o reintegrare armonioasă, însă, de una singură, este absolut insuficientă.

Oricât de mult și-ar dori locuitorii din Transnistria — și vă asigur că își doresc, într-un final, soluționarea acestui conflict —, ei înțeleg și conștientizează că sunt cetățeni ai Republicii Moldova. Dețin buletine și pașapoarte moldovenești, beneficiază de servicii publice, medicale, de sănătate și educaționale oferite pe malul drept al Nistrului.

Cetățenii din regiunea transnistreană vor și ei să facă parte din Uniunea Europeană, la fel ca majoritatea cetățenilor de pe malul drept. Dar a condus acest lucru, în sine, la rezolvarea conflictului? Nu. Pentru că în stânga Nistrului există un regim polițienesc care acționează deliberat pentru a se asigura că voința cetățenilor nu contează. Ceea ce contează acolo este doar voința oligarhilor locali și a Moscovei, care controlează în continuare regiunea și mențin captivitatea politică și economică a populației.

Cum apreciați că se va raporta, în continuare, Ucraina la pericolul de securitate pe care îl reprezintă această regiune, având în vedere faptul că găzduiește ilegal trupe rusești pe teritoriul său?

Exact așa cum Ucraina, ca stat independent și suveran – a cărei suveranitate și integritate teritorială noi le respectăm deplin –, își stabilește propriile politici, la fel și Republica Moldova este un stat suveran și independent, care trebuie să procedeze în același mod.

Așa cum Ucraina își definește amenințările la adresa securității naționale și își elaborează politicile menite să-i asigure apărarea și suveranitatea, același lucru trebuie să-l facă și Republica Moldova.

Din perspectiva contribuabilului Republicii Moldova, prezența armatei ruse în stânga Nistrului reprezintă, în primul rând, un pericol direct pentru Republica Moldova, și abia apoi pentru Ucraina. Noi trebuie să acționăm în conformitate cu propriile interese și necesități naționale. Nu-mi pot imagina o situație – cel puțin în Europa – în care un stat și-ar defini politicile de securitate și de politică externă pe alte criterii decât interesul propriilor cetățeni.

Desigur, este firesc să discutăm și să coordonăm aceste aspecte cu partenerii noștri, în special cu vecinii direcți, iar acolo unde există sinergii și obiective comune, să acționăm împreună. Iar acolo unde apar neînțelegeri, acestea trebuie abordate deschis și soluționate prin dialog. Dar nu trebuie să acționăm niciodată în detrimentul propriilor interese, neglijându-le în favoarea intereselor altora.

Nu spun acest lucru pentru a ofensa Ucraina, ci pentru a sublinia un principiu de bază: toți – de la cetățeni până la autoritățile statului – trebuie să gândim și să acționăm în conformitate cu interesele naționale ale Republicii Moldova.

Vă mulțumim!