Experta anticorupție Cristina Ciubotaru a acordat un interviu pentru buletinul de politică externă al FES/APE în care am făcut împreună o totalizare a progreselor, dar și a restanțelor pe zona de justiție în 2025. Am discutat despre procesul de vetting în integralitatea sa, despre cel mai recent raport al UE pentru Republica Moldova pe zona de justiție, dar și despre marile dosare de corupție și soluționarea lor. Vă invităm să citiți interviul integral în rândurile care urmează:

Cum evaluați procesul de vetting până acum și care sunt părțile pozitive și cele negative pe care le-ați sesizat până acum în acest proces?

Per ansamblu, evaluarea mea este una critică. Vettingul a produs unele rezultate, însă modul în care a fost conceput și aplicat a generat inegalități, incoerențe și efecte negative asupra funcționării justiției.

Partea pozitivă este că anunțarea vettingului a determinat o parte dintre judecători și procurori să părăsească sistemul. Este foarte probabil ca unii dintre cei care au refuzat evaluarea să fi avut probleme reale de integritate, iar plecarea lor era necesară. Din acest punct de vedere, vettingul a avut un efect de filtrare.

Problemele majore țin însă de proces. Vettingul nu a fost aplicat uniform: toți judecătorii Curții Supreme de Justiție au fost evaluați, în timp ce la Procuratura Generală doar procurorii din funcții de conducere; toți procurorii din procuraturile specializate au trecut evaluarea, dar judecătorii din completele specializate anticorupție – nu. Această abordare selectivă a creat inegalități evidente între magistrați aflați în situații similare.

O altă inegalitate a fost data de opționalitatea vetting-ului. Cei care au refuzat evaluarea au plecat „onorabil”, păstrând pensiile și indemnizații, în timp ce unii magistrați care au acceptat evaluarea și au eșuat – deși aveau probleme mai puține – au pierdut totul. În acest sens, vettingul a ajuns să încurajeze comportamentul oportunist și să penalizeze asumarea.

Există, de asemenea, probleme serioase de coerență a deciziilor luate în cadrul evaluării extraordinare. Analizele independente, dar și declarațiile recente ale Consiliului Superior al Magistraturii, confirmă existența unor standarde duble în motivările Comisiei de vetting, ceea ce a dus la numeroase reevaluări.

Un efect extrem de grav al vettingului este legat de transferurile temporare de judecători. În urma demisiilor masive de la Curtea Supremă de Justiție și curțile de apel, aceste instanțe se confruntă cu un deficit cronic de magistrați. Pentru a acoperi lipsa de personal, judecători din instanțele de fond sunt transferați temporar la instanțele superioare. Aceste transferuri ridică serioase semne de întrebare privind independența judecătorilor, deoarece mandatul lor temporar depinde de decizii administrative, nu de numiri stabile. Nu întâmplător, există deja cauze pendinte la CEDO în care se invocă lipsa unui tribunal legal și a unor judecători independenți.

În plus, transferurile produc blocaje majore în examinarea dosarelor. Judecătorii transferați abandonează cauzele de la instanțele de fond, care sunt redistribuite colegilor rămași. La revenirea acestora, se redistribuie, la rândul lor, dosarele din instanțele superioare de unde pleacă. Rezultatul este că numeroase dosare ajung să fie reluate de la zero, anulând uneori un efort judiciar de 3–5 ani a instanțelor de fond, iar la instanțele de apel și la Curtea Supremă de Justiție unele cauze nu mai sunt examinate timp de 2–3 ani.

Criticile persistente din societate și din mediul politic, generate de reforma justiției și de procesul de vetting, fac profesiile din justiție tot mai neatractive. În acest context, Institutul Național al Justiției se confruntă cu un număr redus de candidați care își doresc să devină judecători și procurori, ceea ce complică semnificativ posibilitățile de recrutare a unui număr suficient și competitiv de cadre pentru sectorul justiției.

În final, rezultatele vetting-ului sunt mai degrabă cantitative decât calitative. Reforma vettingului este apreciată de către partenerii de dezvoltare mai ales prin prisma cifrelor celor care au trecut prin acest filtru, dar nu neapărat pentru calitatea și coerența evaluărilor. În pofida desfășurării vettingului, încrederea publică în justiție a scăzut constant, ajungând la doar 5-12% conform Sondajului IMAS din decembrie 2025, iar percepția controlului politic asupra justiției s-a agravat, de la 60% în 2021 la 69% în 2024 (Sondajul IMAS din iulie 2024). În același timp, funcționarea zilnică a instanțelor este afectată grav, iar dreptul cetățenilor la un proces echitabil într-un termen rezonabil este pus sub semnul întrebării.

Progrese, dar și restanțe

În Raportul privind extinderea UE 2025, publicat la 4 noiembrie de Comisia Europeană, sunt evidențiate rezultate bune la capitolele aflate în gestiunea Ministerului Justiției. Dvs. cum evaluați acest raport al CE în privința Republicii Moldova?

Așa cum rezultă din raport, Uniunea Europeană constată „progrese bune” ale Republicii Moldova în reforma justiției, mai ales din perspectivă cantitativă. Se menționează continuarea vettingului și faptul că, în urma acestuia, au fost realizate mai multe numiri în organele specializate ale Consiliului Superior al Procurorilor și ale Consiliului Superior al Magistraturii, precum și la Curtea Supremă de Justiție. Cu alte cuvinte, UE nu se declară mulțumită de rezultatele concrete ale activității judecătorilor, procurorilor sau ale organelor lor de autoadministrare, ci de faptul că este completat treptat vidul de cadre creat de reforme.

Pentru a se convinge de eficiența reală a acestor reforme, UE solicită explicit Republicii Moldova „asigurarea unor resurse suficiente pentru aceste organe” și „eforturi suplimentare pentru a reduce durata procedurilor în toate domeniile și pentru a îmbunătăți ratele scăzute de soluționare a cauzelor, în special în materie penală”. Aceste formulări arată că problemele structurale ale funcționării justiției persistă, în pofida progreselor raportate.

Totodată, UE sesizează foarte clar lipsa unei abordări viabile de recrutare a noilor cadre în sectorul justiției și recomandă expres „elaborarea unor strategii de resurse umane pentru sistemul judiciar și serviciile de procuratură, inclusiv o reformă salarială cuprinzătoare”. Aceasta confirmă faptul că reformele au fost concentrate mai mult pe epurare decât pe reconstrucție sustenabilă.

Concluzia mea este că UE laudă moderat reforma justiției, într-o manieră diplomatică, evitând elegant situațiile incomode în care ar trebui să-și explice poziționarea față de scandalurile recurente din justiție apărute fie ca urmare a reformelor, fie în pofida acestora.

În ceea ce privește lupta anticorupție, tonul Comisiei Europene este și mai rezervat, fiind menționate doar „unele progrese”. Deși raportul face referire la inițiativa de lichidare a celor două procuraturi specializate și la intenția de creare a unei procuraturi specializate cu competențe comune, UE nu recomandă expres această soluție. Dimpotrivă, accentul este pus pe necesitatea de „a continua investigațiile proactive și eficiente în domeniul anticorupției, care să conducă la un istoric pozitiv de investigații, urmăriri penale și hotărâri definitive la toate nivelurile”, precum și pe consolidarea independenței, integrității și capacității operaționale a serviciilor de procuratură.

De asemenea, din natura recomandărilor privind „intensificarea cooperării dintre Procuratura Anticorupție și Centrul Național Anticorupție” se poate deduce că Uniunea Europeană nu a apreciat efectele decuplării instituționale dintre aceste două structuri. Dacă ne amintim de epopeea legată de sediu, buget și resurse umane, evocată în mod repetat în ultimii ani de fosta șefă a Procuraturii Anticorupție, devine clar de ce, deloc întâmplător, Comisia Europeană încurajează suplimentar „monitorizarea constantă a capacității instituțiilor implicate în procesele anticorupție de a-și exercita competențele, cu asigurarea resurselor necesare pentru funcționarea acestora”.

UE nu a trecut cu vederea nici inegalitatea dintre judecătorii și procurorii specializați anticorupție menționate mai sus, recomandând expres „modificarea legislației pentru a introduce vettingul obligatoriu al tuturor judecătorilor din completele specializate anticorupție, inclusiv al celor din primă instanță, de către comisia de vetting relevantă”.

Prin urmare, UE utilizează aprecieri diplomatice pozitive cu accent cantitativ, în timp ce criticile reale sunt camuflate în recomandări tehnice, menite să genereze calitate și sustenabilitate în sistemele justiției și anticorupției.

Or, o justiție cu adevărat reformată ar fi trebuit deja să livreze rezultate concrete în lupta anticorupție, prin anchete penale eficiente și condamnări sonore. Exact acest lucru nu se întâmplă. Cantitatea celor care au trecut vettingul nu garantează calitatea activității lor, iar raportul Comisiei Europene reflectă, de fapt, această discrepanță.

Complicații pe marile dosare de corupție

Cum vedeți mersul dosarelor de rezonanță și dacă credeți că se va ajunge la o soluție cu celeritate, sau să ne așteptăm la o durată mare a acestora?

Mi-aș fi dorit să pot spune că dosarele de rezonanță sunt examinate, în toate cazurile, cu o viteză adecvată unei judecăți corecte și fără suspiciuni. Din păcate, realitatea este mai complicată.

Criza de judecători și transferurile temporare între instanțele de fond și cele superioare duc, în unele cazuri, la tergiversări și reluări ale proceselor, iar în altele la accelerări neobișnuite, alimentate de discursuri politice netemperate. În aceste condiții, interesul politic nu poate fi exclus nici din lentoare, nici din grabă.

Dosarul Vladimir Plahotniuc, examinat recent într-un ritm foarte rapid, ridică întrebări legitime, având în vedere că faptele imputate sunt vechi de peste 10 ani și vizează dosare extrem de complexe, care, dacă sunt tergiversate, se pot prescrie. Este adevărat că dosarele de mare corupție trebuie examinate cu celeritate – „justice delayed is justice denied”, principiu consacrat și în jurisprudența CEDO –, însă celeritatea nu trebuie să pară rezultatul presiunii politice. Declarațiile unor politicieni care se laudă cu o viteză a procesului în care inculpatul nu reușește „nici măcar să-și citească dosarul” subminează grav încrederea în independența justiției.

La polul opus, dosarul Igor Dodon, examinat de Curtea Supremă de Justiție, a fost reluat de la zero după aproape trei ani, din cauza înlocuirii unui judecător transferat temporar. Deși reluarea poate fi justificată procedural, inconsistența schimbării completelor de judecată și contextul politic ridică semne de întrebare. Pe parcursul celor trei ani de examinare, toți cei trei judecători din completul inițial au fost înlocuiți, treptat, fără ca acest lucru să fi determinat anterior reluarea procedurilor. Ridică semne de întrebare și contextul politic: Igor Dodon este liderul PSRM, partid cu care PAS a guvernat în alianță în perioada 2019–2021 și cu care o nouă alianță nu era exclusă nici după alegerile parlamentare din toamna anului 2025. În aceste condiții, schimbările de viteză în examinarea dosarului pot avea mai multe explicații, inclusiv unele extrajuridice.

Un tipar similar s-a văzut și în dosarul Ilan Șor, unde schimbările succesive de instanțe și judecători au dus la o examinare excesiv de lungă.

Cert este că schimbarea judecătorilor rămâne una dintre cele mai eficiente metode de tergiversare a dosarelor, în special a celor de rezonanță. Acest lucru a fost demonstrat și în documentarul recent realizat de jurnaliștii de la Recorder despre justiția capturată din România. Prin urmare, discuția despre viteza cu care sunt examinate dosarele de mare corupție în Republica Moldova devine cu atât mai sensibilă, cu cât cei responsabili de „cutia de viteze” a justiției ar trebui să înțeleagă foarte bine cum sunt interpretate public aceste accelerări și frânări selective.

Consolidarea procuraturilor

Credeți că guvernarea va continua cu ideea formării PACCO prin comasarea PA și PCCOCS, sau mai degrabă această reformă a fost pusă pe „hold”, fără a avea o claritate despre viitorul acestor procuraturi?

Vreau să cred că ideea creării Procuraturii Anticorupție și Combaterea Crimei Organizate (PACCO) va fi abandonată. Raportul Comisiei Europene din noiembrie 2025 ia act de această inițiativă, dar evită să o recomande, încurajând în schimb consolidarea Procuraturii Anticorupție existente și îmbunătățirea cooperării acesteia cu Centrul Național Anticorupție, nu lichidarea ei.

Chiar în aceste zile, Comisia de la Veneția urma să adopte, în cadrul celei de-a 145-a sesiuni plenare, o opinie comună cu Directoratul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei pe marginea acestui proiect de creare a PACCO. Deocamdată, nu există informații publice suplimentare privind conținutul acesteia, însă sunt sceptică că opinia ar putea fi una favorabilă, având în vedere riscurile pe care acest proiect le ridică din perspectiva statului de drept și a standardelor europene.

Un alt motiv serios pentru renunțarea la această idee este încălcarea angajamentelor asumate față de Fondul Monetar Internațional, care vizau capacitarea Procuraturii Anticorupție, nu desființarea sa. Consecințele au fost deja grave, inclusiv pierderea unei finanțări de aproximativ 2,9 miliarde de lei pentru Republica Moldova.

În plus, este legitim să ne întrebăm care a fost rostul vettingului procurorilor PA și PCCOCS, dacă aceștia ar urma să fie transferați în procuraturi teritoriale care nu trec vettingul, iar noua structură ar fi populată cu procurori temporari. Un asemenea scenariu ar duce inevitabil la tergiversarea dosarelor de mare corupție, la compromiterea investigațiilor și la riscul prescrierii faptelor, subminând întreaga reformă anticorupție.

Autoreformare, independentă de factorul politic

Cum vedeți ideea enunțată în spațiu public despre un “vetting” al avocaților? Cum apreciați o astfel de idee și dacă politicul poate exprima un astfel de punct de vedere sau o eventuală reformă ține doar de breasla avocaților?

Ideea unui „vetting” al avocaților mi se pare profund neinspirată și periculoasă pentru statul de drept. Avocatura este o profesie liberală și independentă, iar această independență față de stat este esențială pentru garantarea dreptului la apărare. Orice ingerință politică în evaluarea avocaților ar submina această garanție. Nu există asemenea practici în democrațiile funcționale. Singurul exemplu similar identificabil este Iranul, în 2018, unde o astfel de inițiativă a fost folosită pentru a limita dreptul la apărare și a fost dur criticată internațional. De aceea, reformele din avocatură pot și trebuie să vină exclusiv din interiorul breslei, nu din zona politicului.